ACUM CITESC
(e un fel de-a spune)
...de fapt mă interesează
mai mult spațiile dintre cuvinte
și punctele - da!
punctele ce-mi pun piedică
...adică mă împiedică
să mă gîndesc numai la ce ascund
cuvintele
poate avea dreptate Pessoa cînd spunea
că orice punct e chiar centrul infinitului
...asta însemnînd că și eul - ca punct imaginar
ar putea fi centrul acelor confuzii
ce-mi contrapunctează viața
...de care devin vag conștient
atunci cînd ne-trăind
doar citesc sau - mă rog!
atunci cînd erect și eretic
în numele unei rațiuni (fără vreo necesitate)
sau a unei necesități (fără vreo rațiune)
trec printre cuvinte
de fapt
un fel de rătăcire tristă
...în timp ce eu citesc ca și cum aș trăi
o altă viață în contratimp -
sau poate nu
AM AFLAT
(poate nu întîmplător) că existența denumește ceva
care a fost deja trăit
numai că pentru mine de cele mai multe ori
a trăi înseamnă să rătăcesc printre lucruri
desigur
și printre cuvinte se poate rătăci
...dar ele - odată cu timpul
mă macină mărunt tot mai mărunt
după care e de-ajuns o suflare
de vînt - ori duh ca să mă risipesc
asta - dacă nu cumva
între timp voi fi reușit să intuiesc
ceva din Sensul (contrar sau dimpotrivă)
care se caută pe sine în mine
...atunci cînd la rîndul meu
îmi caut un sens rătăcind printre cuvinte
ÎNTRE LUCRURI
și cuvintele despre lucruri
mereu se naște îndoiala de aceea
cu ce ascund cuvintele în noi
și noi în cuvinte nu se poate trăi într-o lume
dincolo de gînduri nu se poate trăi
cîtă vreme uitările noastre
(după geometria ascunsă a firii)
nu se întorc în noi
nu se întorc pentru a deveni
presimțiri și desfătări
poate ale unor altfel de simțuri
ÎNTRE
gînd și actul ce dă trup gîndului
un fel de așteptare activă
sporește – parcă prezentul
...îi dă amploare și simultan îl exaltă
îl face fecund pentru că nu mai este
un simplu acum în care se petrece
un fapt - ci o înfăptuire un fel de
cuprindere prin înțelegere
...despre care se poate spune
că se naște din nevoia noastră
de a distinge în indistincția
întîmplătoare a lucrurilor
ERA ÎN ZORI
iar mintea mea asemeni unei pînze
(fără centru ori margini) se vălurea - parcă
sub presiunea ușoară a unui gînd
a gîndului meu din zori - mereu zorit
să dea contur clipei cînd deschid ochii
...și constat că lumea există că eu exist
ceea ce mă face să-mi doresc ca viața să fie
o perpetuă dimineață chiar dacă - uneori
mintea mea va fi asemeni unei pînze luată de vînt
chiar dacă – alteori voi simți cum timpul
trece prin mine (ca prin nimeni)
spre nimic
PENTRU CĂ TRĂIESC
doar în măsura în care sînt trăit
am ajuns să cred
că ceea ce numesc „eu”
este mai curînd un fel de mască
alcătuită de „nimicuri
împerecheate nu prea bine”
de aici vine - poate
și nevoia de-a căuta în oglindă
ce-ar trebui să găsesc în mine
aceeași oglindă
în care privindu-mi privirea
tot încerc să-mi dau seama:
de ce - uneori
chipul nu e decît o mască
de ce - alteori
masca pare a fi chipul
