Eşafodul cu martori
(fragment de roman)
Ei, ceva morți, adică viața băgată în mormânt cu a bunicilor cu tot, încă se mai aude prin actualități. Dar pe sticlă apare şi arhitecta care a lucrat pe Dealul Spirii. Totul era la scară umană, zice, se vedeau pe Uranus şi maghernițe, şi porți de fier ruginite, şi curți comune cu durerea în ele, dar erau destule case construite la început de secol XX, cu decorații, bine clădite. Viețile, viețile mai ales s-au băgat în lama cu tăișul bine ascuțit din anii ’80. Odată cu suflarea omului. Veneau escavatoare direct în pereții casei, veneau cu brațul făcut, parcă, din acoperiș, deodată. Aşa, cerul văzut chiar din dormitor anunța sentința, care urca sau cobora după configurația străzii. Să te trezești în gheara unei macarale, cu acoperișul tras şi o dimineață îngrozită de ce vede, ajunsese obișnuință, în cele din urmă. Asta da auroră! Tot zăceau cam demult femei şi bărbați în fotografii, care atunci au fost smulse din locul lor de pe peretele amestecat cu fierul forjat de la gard. Trandafirii s-au uitat primii la chipurile lucrătorilor, dar ele erau ca pământul în care intra şi Uranus, parte cu parte, spate cu spate, fundătură cu fundătură, plop cu plop, calcan de calcan, fundație peste fundație, toate mestecate şi vânturate, apoi purtate în praful Bucureștiului, neliniștit de ce vedea că stă agățat pe Eșafod.
Eşafodul părea un loc gol, dar se uita, de fapt, Spânzurătoarea de sus la toți şi la toate, cu cei doi Conducători şi alaiul, chiar şi la femeia în dureri, luată cu ambulanța la spital, se uita să agațe de ea şi speranța care tocmai năștea. Dacă moartea se poate naște cu viața pe Eșafod! Mama avea în ochi copacul din curtea casei, încă se ținea de freamătul lui ca o stafie. S-ar fi ţinut şi de obiectele de valoare, erau din consignație, dar toate fuseseră amestecate între fiare, cărămizi, balcoane şi priviri mute în resturi de fotografii. Moloz. Cu ochii încă pânză, după o săptămână de spital, a văzut că nu era dusă spre casă şi a fost ca şi cum s-ar fi uitat în gol. Copilul plângea. Mama a blestemat că nu mai era locul, nu mai era. Doamne, de la Eșafod, chiar pe capul lui Mihai Vodă, care nu a vrut să umble pe roți, doar nu faci o simplă mișcare să nu mai fie nici străzile, smulse cu pavaj cu tot, cu Dacii, scărițe, pantă, sine, țiuit de tren sau linie de tramvai, ţi-ar trebui frânghie groasă la minte. Totuşi, de acolo, a fost dictare ca să fie mutat pe role Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim. S-au uitat cei rămași din umbra Conducătorilor, de la Eşafod şi de la poalele Dealului, timp de 6 ore, cum merg 9 000 de tone şi suta de mii de cărţi, de încă 1000, iar scârţâitul a rămas în urechi pentru mult timp, mai ales că şi temperatura de minus 18 grade Celsius crăpa încet, mai încet pentru Biserica Antim, mai frig, mai îndelung şi mai departe. Prea multe turle, chilii şi alte mirodenii, glăsuia cu faţa pungă şi fără lucrare recentă Savanta, pe picior de plecare. Pe aici nu se trece, a mai zis la urechea Conducătorului şi tot în ea au căzut a doua zi şi turlele, cu toată mutarea de ieri a colţului de nord est al Spirii. Doar Eşafodul a rămas, tot ca o fantomă.
