Celălalt călăreț a sărit pe cal și a pornit în galop, iar eu m-am uitat la Omar cu privirile pline de recunoștință. E greu de povestit ce stare de bine m-a cuprins când am aflat că Alesia era teafără și că urma s-o văd în câteva minute.
– Hakim Omar, a mai zis arabul, caii sunt obosiți și te rugăm să ne permiți să înnoptăm aici. Suntem în total zece. Avem cu noi mâncare și corturi, plus nutreț pentru cai. Nu avem nevoie decât de acceptul tău ca să ne instalăm.
– Sigur că da, a spus Omar, unde altundeva să vă duceți? Așezați-vă unde vreți.
Apoi am văzut un pâlc de călăreți apropiindu-se. Între ei, Alesia, cu un zâmbet larg pe figură, mă privea cu niște ochi șugubeți. Mehmed cel Fără de Odihnă, legat fedeleș, călărea cu privirile în nisip, flancat de doi dintre oamenii lui Hasan Ibn Sabbah.
– Bine ați venit, a spus Omar. Așezați-vă corturile, Hasan vă aduce imediat ceai.
Alesia a descălecat, a venit lângă mine și mi-a spus, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
– Cum mai merge, Profu?
Nu m-am putut abține: am luat-o în brațe, am strâns-o cu putere și am simțit cum mă strânge și ea de-mi iese sufletul.
– Merge bine, am răspuns. Mulțumită lui Omar.
Când i-am dat drumul, s-a dus direct la Khayyam și i-a spus, simplu:
– Hakim Omar, îți mulțumesc că m-ai salvat.
I-a făcut și o plecăciune, de parcă ar fi fost la Tokyo sau la curtea Spaniei și pentru întâia oară l-am văzut pe Omar descumpănit.
– Lui Prophyrios trebuie să-i mulțumești, Alesia, el a descoperit că lipsești din cort și tot el a venit să mă roage să te găsesc.
Am mai schimbat diverse amabilități, am băut un ceai parfumat, după care m-am dus cu Alesia să facem o plimbare în jurul oazei și ea să mi povestească prin ce trecuse.
– Da, Profu, a fost un adevărat coșmar. Acest Jaser, pe care am aflat că de fapt îl cheamă Mehmed, este o brută și un psihopat. După ce am văzut spectacolul cu cămilele, la care nici vorbă de îngropare în nisip și imitat răgetul leului, astea fiind invențiile lui Mehmed ca să mă atragă, deci după ce am stat o vreme acolo, m-am plictisit, pentru că nu vedeam nimic altceva decât cămile mergând în jurul focului și, din când în când îngenunchind. I-am spus că vreau să mă întorc la cort ca să mă culc. Am încălecat și atunci el a apucat dârlogii calului pe care mă urcasem eu, a scos un sunet ciudat și am pornit cu viteză maximă în direcția opusă corturilor. N-am putut să fac nimic, dacă săream m-aș fi rănit destul de grav, așa că am început să strig, dar individul avea un fel de bici cu care a pocnit chiar lângă obrazul meu și asta m-a făcut să amuțesc. Totuși strigătele mele au fost auzite de o santinelă, care ne-a ieșit în față și ne-a făcut semn să ne oprim. Mehmed a încetinit și, când a ajuns foarte aproape de santinelă, i-a tăiat pur și simplu gâtul dintr-o singură mișcare rapidă.
Mi s-a făcut rău, dar asta nu l-a impresionat pe individ. A șuierat într-un fel înspăimântător și caii au pornit din nou, într-o viteză incredibilă. Nu știu cât am mers așa, însă la un moment am redus viteza și mi-am dat seama că Mehmed dăduse drumul frâului iar calul meu se ținea după celălalt ca și cum ar fi fost teleghidat. Am încercat să-l strunesc, dar nu asculta comenzile mele, așa că am renunțat.
Am mers multe ore, la pas, cu o singură oprire undeva lângă un ochi de apă. Acolo am descălecat și am încercat să am o discuție cu Mehmed, dar n-am apucat să spun decât două vorbe și mi-a poruncit să tac, altfel urmând să-mi șfichiuiască pielea cu biciul. Atunci m-am speriat cu adevărat, pentru că într-adevăr, Profu, mi-am dat seama de întreaga grozăvie a situației. Mă aflam în puterea unui arab care ucisese cu sânge rece pe cineva sub ochii mei și acum mă târa după el prin deșert către o țintă necunoscută, dar mai mult decât atât, totul se petrecea cu aproape un mileniu înainte de anul nașterii mele.
Apoi a apărut soarele și am văzut că ne aflam lângă munți. Am mers printre ei și, la un moment dat, am început să urcăm, pe niște cărări foarte înguste, care abia se întrezăreau. Caii însă știau drumul și, fără să fie nevoie de comenzi, ne au dus până la intrarea într-o peșteră. Acolo era locuința lui Mehmed, care, după ce am descălecat, mi-a spus că urmează să fiu roaba lui, că o să mă țină în robie până o să renunț să mă închin la idoli și o să-i devin sclavă credincioasă, după care o să mă facă, dacă va mai avea chef, femeia lui. Până atunci trebuia să îl ascult orbește, să muncesc pentru a ține peștera în regulă, să gătesc, să am grijă de cai și multe altele pe care mi le-a înșirat. Colac peste pupăză, trebuia să renunț la hainele mele și să port un fel de sac care îi rămăsese de la precedenta nevastă.
– Doamne ferește, Ali, am zis... cred că nu te-ai simțit prea grozav auzind toate astea.
– Vă spun sincer, Profu, dacă nu aș fi avut încredere că până la urmă o să iasă bine, cred că ar fi fost ceva care m-ar fi marcat pe viață. Trebuie să recunosc, totuși, că uitându-mă în jur și văzând sălbăticia munților, gândindu-mă la deșertul pe care-l străbătusem fără să fi întâlnit picior de om, au fost momente în care încrederea a început să-mi slăbească.
– Nu știu cine ar putea să-și păstreze încrederea în asemenea împrejurări, am zis.
– Să vă povestesc mai departe. Mehmed a intrat în „casă” pentru odihnă, spunându-mi că trebuie să îngrijesc caii, să le dau apă și mâncare și să-i perii cu un fel de țesală. Când avea să se scoale, dorea să mănânce, așa că trebuia să gătesc, dar nu mi-a spus ce anume și de unde să iau materia primă. Dacă nu făceam tot ce îmi poruncise, urma să mă bată. Iar dacă încercam să fug, nu aveam nicio șansă, urma să mă prindă rapid și atunci abia aveam să aflu ce înseamnă să nu asculți de stăpân. Apoi a intrat în peșteră și eu m-am gândit că e de preferat să fac ce mi-a poruncit, pentru că nu aveam niciun chef să fiu bătută. Așa că m-am învârtit puțin și am găsit un loc în care părea să fie ascuns ceva sub crengi. Și, într-adevăr, între niște pietre, am descoperit un gen de ceaun în care aș fi putut găti, cu condiția să găsesc niște legume și să pot aprinde focul. În fața intrării în peșteră, la doi metri, era o groapă în care se vedeau urme care arătau clar că acolo se ardeau lemne. M-am apucat să caut ceva care să se poată fierbe în ceaun, dar n am găsit nimic. Ca să nu mai spun că nu se vedea nicio sursă de apă nicăieri. În disperare de cauză, am intrat în peșteră, unde nu se vedea nimic. Auzeam doar respirația greoaie a lui Mehmed. Ei bine, nu știu ce simțuri are psihopatul, dar asta l-a trezit. S-a ridicat brusc și a strigat:
– Ce faci acolo?
Nu i-am răspuns și am ieșit afară. Am văzut un arab în partea stângă a intrării, care și-a dus degetul la gură, făcându-mi semn să nu scot un cuvânt. În partea dreaptă mai era unul și amândoi stăteau lipiți cu spatele de stâncă. Am făcut câțiva pași, m-am uitat spre cărarea pe care venisem și acolo am văzut furișându-se încă niște arabi.
Mehmed a ieșit după mine și în acel moment caii au fornăit într-un fel neobișnuit, probabil a primejdie, ceea ce l-a făcut să se oprească și să scoată de la brâu un cuțit încovoiat. A făcut un salt spre mine, cu intenția să mă prindă, iar eu, într-un gest reflex, am apucat crucea lui Damian și i-am înfipt-o în mână, făcându-l să scoată un strigăt de durere. În aceeași clipă, cei doi arabi pe care-i văzusem primii au blocat intrarea în peșteră, iar ceilalți s-au năpustit și s-au interpus între mine și Mehmed, ținând și ei în mâini cuțite care luceau în razele soarelui. A fost ca în filme, Profu, vă spun sincer că mi se făcuse inima cât un purice.
– Ce vreți de la mine? a strigat Mehmed.
– Am venit să luăm fata, a răspuns unul dintre arabi.
– Luați-o, nu mai am nevoie de ea.
– O să te luăm și pe tine, a zis arabul, ca să dai socoteală în fața lui Hakim Omar. Cât de prost trebuie să fii ca să iei o fată din caravana lui?
– Omar nu are nicio treabă cu fata asta, mai bine spune adevărul: ce vreți de la mine?
– Vreau să lași cuțitul și să nu te împotrivești când te vom lega. După aceea, te vei convinge că ți-am spus adevărul.
Un timp, Mehmed a ezitat. Dar, evaluând raportul de forțe, și-a pus cuțitul înapoi la brâu și s a așezat în genunchi. Doi dintre arabi s-au apropiat și l-au legat așa cum îl vedeți, după care am și pornit la drum. Eu am călărit pe un cal adus de echipa de salvare, pentru că ar fi fost riscant să folosesc calul lui Mehmed, care ascultă orbește de stăpânul lui și cine știe ce i-ar fi trecut prin cap psihopatului să-i comande, să mă arunce din șa ori să o rupă cu mine la fugă. Dar se pare că oamenii ăștia știu cu cine au de-a face, așa că mi-au adus un cal de-al lor.
– Și nu i-ai întrebat cine sunt?
– Ba sigur că i-am întrebat. Mi-au zis că sunt asasini, oamenii unui anume Hasan Ibn Sabbah, care este frate de sânge cu Omar Khayyam. Când am auzit că sunt asasini, nu mi-a prins prea bine, dar mi-am spus că indiferent ce ar fi, în privința mea nu aveau niciun gând rău. Am călărit aproape fără întrerupere și acum iată-mă aici.
– La un singur lucru mă gândesc acum, am zis. Crucea lui Damian se pare că ți-a fost cu adevărat de ajutor!
– Da, Profu, nici nu știu cum mi-am smuls o de la gât și cum i-am înfipt-o psihopatului în antebraț.
– Ai fost foarte curajoasă, aș putea spune că sunt mândru de tine.
Am mai pălăvrăgit puțin, apoi l-am auzit pe Hasan strigându-ne. Trebuia să mergem înapoi, după cum am dedus din semnele pe care ni le făcea.
Și, într-adevăr, Omar ne chema să decidem soarta lui Mehmed, care stătea în genunchi și privea în jos. Oamenii lui Hasan Ibn Sabbah și călătorii făcuseră un cerc în jurul lui și stăteau așezați turcește.
– Alesia, a spus Omar, cred că tu ești cea mai îndreptățită să ceri o pedeapsă pentru cel care te-a răpit. Și mai cred că și Prophyrios ar putea avea un cuvânt de spus, dat fiind că ești eleva lui.
Trebuie să mărturisesc că primul gând care mi-a trecut prin cap a fost să cer ca mizerabilului să i se taie gâtul, așa cum i-l tăiase el sentinelei de la Sheberghan. Apoi mi-am amintit că vin din Europa secolului XXI și asta m-a făcut să mă răzgândesc.
– Legile voastre ce spun despre cei care răpesc persoane?
– După legile noastre nescrise, răpitorului i se taie mâna, exact ca și celui care fură. Dar avem o problemă: Alesia nu este o femeie de-a noastră și atunci putem discuta dacă cel care a răpit-o trebuie pedepsit.
– Tu ce zici, Ali? am întrebat.
– Nu zic nimic. Din partea mea faceți ce vreți cu el.
– Putem chiar să-l eliberăm? a zis Omar.
– Nu mă deranjează nicicum.
– Chiar dacă asta înseamnă că el va fi liber să răpească alte fete, pe care nu va mai avea cine să le salveze? am spus.
– Ah, la asta nu m-am gândit. Dar ce pot să fac? Cum să decid eu ca omul ăsta să fie ucis sau mutilat? Ce drept am eu asupra lui?
– El ce drept a avut asupra ta ca să te răpească și să te amenințe?
– Niciun drept. Dar dacă el a făcut ce-a făcut, de ce trebuie să fac și eu la fel?
– Frumos, îmi place, a zis Khayyam. Am auzit că așa vă învață cel pe care l-ați răstignit.
– Nu l-am răstignit noi, valahii, am zis. Dar este adevărat, așa ne învață, să nu răspundem răului cu rău.
– În regulă. Dacă voi nu vreți să-l pedepsiți, nu o să-l pedepsesc nici eu pentru răpirea Alesiei. Dar pentru uciderea santinelei de la Sheberghan trebuie să dea socoteală.
– Nu am ucis pe nimeni, a spus Mehmed.
– Și vrei să te credem? s-a răstit la el Hasan. Sau poate vrei să te supunem torturii până mărturisești?
– Nu-i nevoie, a spus Omar. O avem aici pe fata răpită, care poate depune mărturie. Alesia, este adevărat ce spune Mehmed cel Fără de Odihnă?
Am simțit că bietei Ali i se face rău. Dacă spunea că răpitorul minte, îl condamna la moarte. Dacă îi confirma spusele, însemna că minte ea.
– Spune, a insistat Omar. Dacă nu e vinovat, îl lăsăm să plece.
L-am văzut pe Mehmed ridicând privirile și privind-o pe Ali cu ochii unui câine spășit. Era dezgustător, dar am simțit că a reușit s-o impresioneze.
– Hakim Omar, am spus, omul acesta a omorât santinela, tăindu-i gâtul. Știu asta chiar de la Alesia. Las-o, nu o mai întreba, crede-mă că nu te mint.
– Trebuie să ne spună ea, a zis Omar, altfel nu putem ști care este adevărul.
Alesia s-a întors cu spatele la Mehmed, ca să nu-i mai vadă ochii, m-a luat în brațe și a început să plângă. Apoi a spus, printre sughițuri:
– Da, a făcut-o, i-a tăiat gâtul...
Imediat, doi dintre asasini l-au luat pe Mehmed, s-au suit pe cai și l-au dus târâș destul de departe de noi. Am văzut apoi cum a fulgerat o sabie, după care cei doi au revenit la tabără. Și chiar atunci, soarele a apus, iar noi ne-am dus către corturi.
– L-au omorât, Profu? a zis Ali.
– Da, au făcut dreptate.
– Of, cum poate uciderea unui om să fie numită dreptate?
– Nu știu ce să spun, este un subiect foarte complex. Să fim mulțumiți că la noi acasă nu se mai practică acest gen de dreptate. Hai să dormim acum, mâine pe drum putem continua discuția.
Ne-am băgat în corturi și eu, cel puțin, am adormit rapid. Am visat numai orori, cu oameni decapitați, cu fete biciuite până le crăpa pielea, cu djinnul îngropându-mă de viu pe fundul oazei secate și toate erau atât de realiste încât la un moment dat m-am trezit lac de sudoare. Am ieșit afară și m-am dus să văd dacă Alesia este în cortul ei. Oh, Doamne, era acolo, înăuntru, și o auzeam cum plânge înăbușit și nu știam ce să fac.
fragment din romanul în curs de apariție
Blestemul Minotaurului
