ORIZONTUL
mă îndoiesc de mine până la dezlegare
ca o barcă pierdută într-un ocean fără limanuri
neștiind dacă valul mă duce înainte
sau mă lasă în urmă
mă îndoiesc până și de orizontul pe care îl văd
ca și cum linia lui ar fi doar o iluzie optică
dar în mijlocul acestei îndoieli
unde totul pare să-și piardă sensul
se întrezărește o speranță
nu din apă
nu din cer
ci din adâncul meu
îmi adun puterile și las teama în urma mea
apoi continui să înot spre necunoscut
pentru că orizontul există doar pentru cei care cred în el
OGLINZI
ochii nebunilor strălucesc fără să ceară voie
cuiva avizat
e vremea lor
își împletesc părul cu mâinile înspre răsărit
în foișoare tăcute
e vremea cântecelor de leagăn
să se audă dinspre asfințit
câțiva poeți fictivi se privesc în aceeași oglindă
viața lor este o rădăcină de plop simplificată
dar nimeni nu vede că toate fețele sunt rădăcinile aceluiași plop
mort de câteva secole
CUPRINS
aș schimba cuprinsul cărții de câte ori o răsfoiesc
dar ar putea fi prea târziu și chiar inutil
îmi citesc soarta pe fiecare pagină
și fiecare pagină e un poem
un poem alb-negru ca o fotografie veche
sau mai bine spus ca un negativ decolorat
aș fi vrut să nu te întâlnesc
aș fi vrut să nu te iubesc
fiecare vorbă neprimitoare ne-a fost
un pumn de pământ
așa pe tăcute aproape că ne-am îngropat
în noi înșine fără să ne dăm seama
aș fi vrut să nu mă întâlnești
aș fi vrut să nu mă iubești
chiar și acum când tinerețea este la final
și nici că-i pasă de tristețea noastră
TIMPUL
aș rămâne vie într-o stare de hibernare
abandonată unui destin de sine stătător
cu inima goală de atâta remușcare
cu ochiul plin de albul sărat al nopților
mă reculeg fără să cer voie cuiva
iar într-un pustiu minuscul al timpului meu
am curaj să mă privesc printr-un vizor
ce ar mai fi de văzut?
voi continua să scriu despre orice
în mijlocul nopților
până când ritmul obsesiv sl silabelor
va deveni un imn al sorții
povara eternității e oglinda securizată
a deșertăciunii
aș putea împărții noaptea cu același cuțit
care pe vremuri mi-a fost stăpân
și care mi-a întunecat sângele
cu amarul lui metalic
de atâta nesomn îmi risc existența
inima îmi bate din ce în ce mai rar
totuși
o mai aud
SUPRAVIEȚUIRE
inventez pretexte care să mă rupă de realitate
să-mi golească ochii de lacrimi
și să-mi astupe rănile mucegăite
necuvenite dintr-o dragoste putredă
existența mea depinde de aroma ceaiului
și de gustul amar al ciocolatei
de aceea când mă gândesc
la singurătate
și la urma inelului de pe degetul nechibzuit
mi se face o greață imensă
cât o câmpie de greață
se poate supraviețui frigului din curtea casei tale
se poate supraviețui chiar și priveliștii nefirești
cu munți de ciocolată pe rafturile din cămara ta
se poate scăpa de starea de rău doar dacă
nu ești dintre aceia care sunt fără de scăpare
dacă tot vorbim despre supraviețuire...
