(fragment de roman)
E iarnă, mama lui Tohar e din nou borțoasă și pântecele umflat îl supără. Nu vrea s-o împartă cu nimeni, nu mai vrea să existe niciun om, astfel încât pântecele acela îi stă în cale ca un bolovan peste pleoapă. N-au tată și casa joasă e deasupra lumii. Tohar nu știe ce să facă, nu-l interesează nimic, decât ca pântecele să scadă, copilul să se usuce, să dispară, să se înghesuie într un singur punct, dacă trebuie, și mama să rămână ca înainte. Viscolul se înăsprește, timpul e hain, în lume se întâmplă lucruri despre care Tohar nu are habar. Se taie fâșii de pământ din carnea oamenilor, foamea smulge dinții copiilor. Mama lui Tohar pleacă pe ulițe cu părul despletit. Nu spune nimic. Până afară, lacrimile-i îngheață în colțul gurii. Tohar întinde mâna spre ea, dar plămânii mici, încărcați de lichid, nu-l lasă să se miște. Seara vine Serafim cel bătrân și-l ia în brațe. Tohar nu se împotrivește. Îi este somn. Când intră n casă, pe pat, o vede pe mama lui culcată. Pântecele parcă a mai scăzut. Fața mamei este albă, părul lipit prea tare de frunte. Mama are ochii deschiși, dar nu respiră, nu îl privește când intră-n ținut în brațe de Serafim, nu întoarce fața spre el, nu îi vorbește. Mama e înghețată de frig, crede Tohar, dar câteva femei strânse lângă mama, cu fețele plânse, îl înfierează. Mama e moartă, mama e moartă, își dă seama dintr-odată și durerea din piept îl străpunge. Vrea să urle, dar pieptul mare al lui Serafim cel bătrân nu-l lasă, parcă-i un zid între ziua de mâine și sfârșitul lumii. Ah, mămică, mămică, zice el gâtuit și întinde mâna înroșită de boală spre trupul moartei. Moarta nu zice nimic. Nu se urnește, nu se emoționează cum ar face orice mamă, nu vine să-l liniștească, să-l încălzească, să i măsoare fierbințeala frunții. Moarta aceasta este rea, surdă și mută, stă pleoștită cu pântecele ei umflat, parcă i copac retezat, și nici măcar nu privește pe cineva. Tohar e dus afară. În urmă, moarta înghețată e ștearsă cu o cârpă înmuiată-n apă rece și așezată în sicriul lui Serafim cel bătrân (îl pregătise pentru sine, când va muri, dar moartea venise mai degrabă peste drum). Nevasta s-a împotrivit, cum, Serafime, să dai coșciugul tău unei stricate, i-a spus, dar el, om blajin, i-a zâmbit. Lasă, femeie, că poate-mi ia și moartea odată cu coșciugul, să rămân pe pământ necontenit, să-ți mănânc fierea ție, cum mi-ai mâncat tu mie toți anii. Nu știm dacă mama lui Tohar i-a luat lui Serafim sfârșitul, dar după moartea nevestei a trăit mult și a devenit un destrăbălat, chefliu, sănătos tun, în ciuda bătrâneții.
Dând de căldură, după ce stă singur puțin lângă coșciug, Tohar uită de moartă și începe să moțăie. Lângă plită, un copilandru ca el, dar sănătos, voinic și rumen, înmoaie pâine în untură topită, mușcă și îi aduce și lui. Tohar nu poate mușca, i-au căzut și dinții din față, dar molfăie pâinea între gingii și parcă-i vine să plângă sau să râdă. Cine știe? Moarta își vede de drumul ei, nu se întoarce o clipă, cineva îi închide ochii și ea se odihnește. Pântecele se mai dezumflă puțin, fătul e chircit sub mațe, n-a apucat să vadă niciodată Soarele. Tohar e mâhnit și vinovat, a dorit să moară copilul și iată-l pedepsit, rămas singur pe lume. Unde să meargă, cui să ceară ajutor? Serafim cel tânăr îl îndoapă ca pe gâscan. Dimineața pâine cu untură. Seara pâine cu untură. Tohar e tot mai flămând, aerul îl pătrunde mai bine, lumea i se pare mai rumenă, precum obrajii copilului ce-l hrănește. Auzi, îl întreabă într-o zi, cum te cheamă? Serafim. Serafim? Ca pe tatăl tău? Da, cum altfel, răspunde celălalt și se apropie de plită, ținându-și mâinile deasupra focului. Vino aici, insistă Tohar, să te văd de aproape. Serafim se apropie cu sfiiciune, nu știe la ce să se aștepte, celălalt îi pare de pe altă lume. Tohar îl apucă de mână și îl mușcă de deget. Sângelui lui îi țâșnește în gură și îl vede pe Serafim cum plânge.
Trec zilele, moarta e dusă în cimitirul de lângă hotar, Serafim cel tânăr nu-l pârăște pentru răutatea lui, dar nici nu-l mai hrănește. Așa învață Tohar că mâna ce te hrănește e mai însemnată decât Dumnezeu din icoane, dar pentru că-i orgolios nu se smerește, nu se căiește și nu-și cere iertare. Serafim cel tânăr e răbdător ca un moșneag pe care nu-l mai mănâncă tuleiele. Trece iarna, moarta se dezgheață în pământ, din pieptul ei ies buruieni, se ivește primăvara. Timpul aleargă. Vine o altă iarnă. Și încă una. Și încă una. Timpul, dihania aceasta solzoasă, de care se lipesc penele și buzele tuturor visurilor, se cutremură dezmierdându-se cu capetele lor. Drumurile se înnoadă neîncetat.
Pentru că viața trebuie să treacă și curmezișul ei să rămână pururi flămând; oamenii trebuie să se fărâmițeze și să râdă. Tohar crește în umbra lui Serafim, iar felul lui bolnăvicios de a fi îi fură bucuria vieții, care și așa-i puțină și rece. Dar el nu se curmă, ci devine din ce în ce mai slab, mai fragil și mai rătăcit, de parcă-i mereu cu capul plecat pentru genunchii morții și, îndrăgostit pururi de tristețe, smulge din părul ei cuvinte de neînțeles, poate chiar bolboroseli de-o șchioapă, pe care nimeni nu le-ar putea desluși. Oricât ar crește, nu poate înțelege durerea și suferința, la care se uită cu viclenie de copil, de parcă-ar aștepta să mai crească și cu toate lecțiile învățate să plesnească viața în moalele ei și să o dărâme. La 15 ani, Tohar ajunge cu repeziciune la tristețea adâncă, de nemăsurat a dorului de mamă. Numai că, din mama lui a rămas o palmă de pământ pe care el aprinde lumânări și suspină, cu urlet închis în coaste, când nimeni nu-l vede și toți îl uită ca pe o cârpă.
În serile de post, vreme-n care Tohar merge aplecat ca un bătrân, satul se preschimbă-n corabie. Cimitirul, cocoțat pe un deal pare legat de o lume străină și rece, îndepărtată de el, care-l rănește și îl ademenește în același timp. Ca să nu și măture singur lacrimile pe lespedea de aur a timpului, Tohar vrea să se întoarcă acasă, dar trebuie să meargă înainte, să devină bărbat și să învețe să-și jelească mamă pe ascuns, ca oamenii să nu vadă, nici sfinții să nu-l poată mirosi, să știe cumva că nădejdea lui în veșnicie a pălit și nu se mai poate întoarce. Tohar merge spre cimitir ca mirele la nuntă, chiar dacă știe că hârlețul va săpa și-n carnea lui și-i va întoarce visurile pe dos. Pășește grav, de parcă la poartă-l așteaptă o femeie frumoasă, cum nu mai există pe pământ, și-și va lipi de brațul lui slab sâni rotunjiți, fierți în apă de ploaie, umpluți cu lapte pentru toate gurile păgâne. Tohar se înzdrăvenește cu această imagine-n minte. Când merge spre mormântul mamei, toată lumea ar trebui să-i stea alături, dar pe el nu-l ajută nimeni. Este orfan și deși Serafim cel bătrân îl iubește de parcă ar fi al său, Tohar urăște lumea; este un dezrădăcinat plin de ura, fără căpătâi, a inimii îndurerate. Cimitirul pare că se leagănă. Apele cerului i se strâng sub tălpi. Mămică, mămică, șuieră Tohar și dealul de urcat se lărgește, se despică-n două, să-i înghită tinerețea între fălcile pietroase. Dar niciun drum nu-i un sacrificiu, dacă la capătul lui se află mama. Pentru Tohar, sub pământ, mamei a continuat să-i crească părul, pielea i s-a întins, sânii i s-au întărit. Mama e vie, într-un fel numai de el știut, ca un șerpișor subțire, de mii de kilometri, care înnoadă pământul și strânge între faldurile ei toată durerea lumii. Dacă cineva ar putea privi în inima lui Tohar și, mai cu seamă, în minte, l-ar crede aiurit și l-ar smulge din fața cimitirului, având impresia că intră-n nebunie și-și cotonogește viața. Numai că, așa cum se întâmplă cu oamenii care renunță la viață înainte de vremea cuvenită, pe Tohar nimeni nu-l vede cu adevărat și oricine încearcă să-l întoarcă vreodată cu fața spre viață sfârșește ocărât cu o tăcere stranie, care umblă prin măruntaie ca o sabie.
Trec anii, Tohar ajunge un bărbat înalt și slab, preocupat de tot ce mijește la suprafața lumii, precum uleiul deasupra apei. Iată, își spune el, hazardul este singurul definitoriu în existența noastră. Depinde dacă tragi bățul mai scurt sau nu, să râzi mai devreme sau mai târziu, să te îmbolnăvești, să ți se coacă bubele și să nu existe niciun leac. Nici cunoașterea măreață nu te ferește de suferințe, dar dacă ești vraci sau tămăduitor îți poți alina, măcar din vreme-n vreme, poticnelile trupului. Dacă ele sunt cioturoase și se trag din bolile inimii, poate că nici viața întreagă nu-i destulă să te lecuiești. Numai când pământul din om, și atât, suferă, ei bine, atunci se poate vedea limanul. Chiar și atunci nu ajungi la liniștea deplină, căci și eliberat fiind și încredințat că totul are un scop pe care mintea nu-l poate încă vedea, vei rămâne pururi rupt de ceea ce trebuie să fi fost înaintea primei tale clipe. Când erai boare sau nimic, când te răsuceai într-un pântece indiferent, făcut din pietre sau din stele, poate că ai găsit tot ce-ți trebuia. Surogatul vieții, cu gustul său acru, nu face decât să te îndepărteze de liniște. Liniștea deplină? Cine o cunoaște cu adevărat?
În alt colț al vieții, Serafim cel tânăr crește diferit. El este sănătos, voinic și dârz, toate se izbesc în pieptul lui ca într-o lespede fermecată. Îl apară pe Tohar cu brațele, dar niciodată nu vine cu el la cimitir. A venit o singură dată, când erau copii, și Tohar a început să scurme cu mâinile, rugându-l să-l ajute, să o dezgroape, să o mai vadă o dată. Pentru mintea lui Serafim, acest lucru nebunesc a fost ca o palmă peste inimă. Morții nu se dezgroapă. Mamele, tații, frații și surorile, dacă „le-a venit vremea”, se lasă sub pământ și viața se scurge fără încetare. Tristețea nepământeană a lui Tohar l-a înspăimântat. A încercat să îl ia cu el pe câmp, să-i arate bucuria ierbii, dar Tohar nu știa să calce pe pământ. Într-o noapte, când nu putea dormi, s-a apropiat de patul lui Serafim cel bătrân și i-a șoptit în ureche, încet, să nu se audă: Tată, cred că Tohar e bolnav. Iar tușește? Plămânii sau stomacul? a întrebat bătrânul, învățat cu boala lui Tohar, sătul de atâta veștejire a tinereții. Nu, tată, Tohar e bolnav cu capul... Ah, a zis cu ușurare tatăl, asta știu. Nu-i cu leac. Culcă-te la loc. Nu-i cu leac, a repetat băiatul și când a pus capul pe pernă, somnul l-a învăluit dintr-odată. Parcă venise sfârșitul peste toate.
