Ordalia

E iarnă, mama lui Tohar e din nou borțoasă și pântecele umflat îl supără. Nu vrea s-o împartă cu nimeni, nu mai vrea să existe niciun om, astfel încât pântecele acela îi stă în cale ca un bolovan peste pleoapă. N-au tată și casa joasă e deasupra lumii. Tohar nu știe ce să facă, nu-l interesează nimic, decât ca pântecele să scadă, copilul să se usuce, să dispară, să se înghesuie într un singur punct, dacă trebuie, și mama să rămână ca înainte. Viscolul se înăsprește, timpul e hain, în lume se întâmplă lucruri despre care Tohar nu are habar. Se taie fâșii de pământ din carnea oamenilor, foamea smulge dinții copiilor. Mama lui Tohar pleacă pe ulițe cu părul despletit. Nu spune nimic. Până afară, lacrimile-i îngheață în colțul gurii. Tohar întinde mâna spre ea, dar plămânii mici, încărcați de lichid, nu-l lasă să se miște. Seara vine Serafim cel bătrân și-l ia în brațe. Tohar nu se împotrivește. Îi este somn. Când intră n casă, pe pat, o vede pe mama lui culcată. Pântecele parcă a mai scăzut. Fața mamei este albă, părul lipit prea tare de frunte. Mama are ochii deschiși, dar nu respiră, nu îl privește când intră-n ținut în brațe de Serafim, nu întoarce fața spre el, nu îi vorbește. Mama e înghețată de frig, crede Tohar, dar câteva femei strânse lângă mama, cu fețele plânse, îl înfierează. Mama e moartă, mama e moartă, își dă seama dintr-odată și durerea din piept îl străpunge. Vrea să urle, dar pieptul mare al lui Serafim cel bătrân nu-l lasă, parcă-i un zid între ziua de mâine și sfârșitul lumii. Ah, mămică, mămică, zice el gâtuit și întinde mâna înroșită de boală spre trupul moartei. Moarta nu zice nimic. Nu se urnește, nu se emoționează cum ar face orice mamă, nu vine să-l liniștească, să-l încălzească, să i măsoare fierbințeala frunții. Moarta aceasta este rea, surdă și mută, stă pleoștită cu pântecele ei umflat, parcă i copac retezat, și nici măcar nu privește pe cineva. Tohar e dus afară. În urmă, moarta înghețată e ștearsă cu o cârpă înmuiată-n apă rece și așezată în sicriul lui Serafim cel bătrân (îl pregătise pentru sine, când va muri, dar moartea venise mai degrabă peste drum). Nevasta s-a împotrivit, cum, Serafime, să dai coșciugul tău unei stricate, i-a spus, dar el, om blajin, i-a zâmbit. Lasă, femeie, că poate-mi ia și moartea odată cu coșciugul, să rămân pe pământ necontenit, să-ți mănânc fierea ție, cum mi-ai mâncat tu mie toți anii. Nu știm dacă mama lui Tohar i-a luat lui Serafim sfârșitul, dar după moartea nevestei a trăit mult și a devenit un destrăbălat, chefliu, sănătos tun, în ciuda bătrâneții.