Nu înțeleg de ce, în fiecare dimineață, îmi arată porumbeii agățați de pervaz. Și trebuie să-i dau atenție, așa că mă grăbesc să le pun semințe. Credeam că după treizeci de ani, știe că mă dezmeticesc abia la a treia cafea. N-a fost întotdeauna așa, dar accidentul îl legase de porumbei, mai mult decât de mine. E adevărat că, în primele luni, simțeam că mă urăște de moarte: el imobilizat și mut, eu agitată și încordată.
Cele mai grele dimineți erau pline de zăpadă. Se agita și-mi scria bilețele, insista să aduc de afară zăpadă. Să facem bulgări. O copilărie ridicolă, dar cedam. Cedam chiar și după a treia cafea, nu știam dacă, până la prânz, nu se topeau pe covor. Îi plăcea să arunce câte un bulgăre, fix în spatele meu. Arboram un zâmbet jucăuș, numai de asta nu-mi era aminte. Nu suportam să-l văd îmbufnat. Parcă toată vinovăția lumii se strângea în oasele mele, osteoporoza îmi frângea mijlocul.
– O să ies puțin. Am uitat să cumpăr pătrunjel.
Îl văd coborând privirea, trăgea de degete să le rupă.
– Nu stau mult.
Păcat că au plecat porumbeii. Îi țineau de urât. Voiam aerul de-afară, cu toate noxele din jur. Câteodată, vinovăția intra fix în ceafa mea. Alteori, reușeam să o las la ușa blocului.
– Ce face vecinul?
Ei, asta mă scotea din sărite.
– Bine, citește.
Treceam mai departe, cu răspunsul în spatele meu. Începeam ziua cu o vorbă bună, ce să zic..! Politețea asta ostentativă și ipocrizia mă agasau. Dar voiam aerul din jur, mirosul coclit al străzii. Bine că funcționează televizorul. Cel mai rău este când trebuie să ne uităm la filme de război, lungi și istovitoare. Am atâția trebuie în agenda din cap, cât să umplu un marfar. Ah! Să nu uit să-mi așez pe față zâmbetul de femeie fericită. E devastator. Pentru vecina de la cinci, e păcatul originar; cum să fii fericită în asemenea condiții? Pentru aia de la doi, surâsul meu, trucat în oglindă luni e zile, e devastator: nu mai sunt femei de încredere, cu mila lui Dumnezeu.
– E bine vecinul? Nu l-ați mai scos afară.
Ca și cum ar fi un câine pe care-l scot să-și facă nevoile.
– Are serialul preferat. Ieșim noaptea.
– Noaptea?
– Noaptea e aerul mai curat și lume puțină.
Rămâne pe gânduri până trec de supermarket. Stană de piatră, stană de ceară, cu ochii bulbucați de nedumerire. Dar atitudinea mea s-a trezit târziu. Înainte, mă văicăream până ajunseseră să mă ocolească ca pe o groapă în asfalt. Nu uit să mă rimelez, ceea ce contrastează vehement cu concepția lor despre suferință. Lui nu i povestesc, ar începe să-mi scrie părerea lui pe zeci de pagini. Și n-am chef să-i scriu tot timpul Ai dreptate, dragule! Toți avem dreptate. Altceva nu știm. Azi e o zi cu un aer nehotărât. Presiune mare? Nu mă doare tâmpla stângă, ceea ce e bine. Pătrunjel... și mai ce? Deocamdată, să-mi iau un cappuccino și să m-așez pe bancă, chiar acolo, lângă căsuța cu cărți. Cine mai citește? Jelania îmi adâncește ridul din colțul gurii.
Întotdeauna avusese prea multe gânduri pentru lucrurile din jur. Se obișnuise cu ele, cum te obișnuiești cu degetele. Se încăierau unele cu altele. Se mișcau mai repede decât ea; ești proastă, nu vezi că-i verde? Trecea strada cu gândurile în șir indian, ea împingându-le ca pe o turmă de vite. Ești proastă n-o mai ardea în capul pieptului. Gândurile făceau un gard în jurul ei, toate cuvintele intrau cu capul în el, auzea cum se căinează în agonie.
– Mai vrei ceva?
Asta ca să-i dau lui putere și să mă simt nevinovată. Gândul era gros, rămăsese în gât. Și eu aș fi avut grijă de tine!, găsesc scris în caiet. Cine știe?!, vorbea alt gând, care se împotrivea. Și scrie, scrie până îi iau pixul din mână și-l azvârl. Se înnegrește și tremură. Ia un tub de pastile de pe noptieră și-l aruncă după mine.
– Vrei să jucăm șeptică?
Nu vrea, deși îl las să câștige. Așa se înseninează și se uită cu mine la serial.
– Mâine merg la bibliotecă. Mai vrei cărți?
Nu schițează niciun gest, mereu a ținut supărarea.
– Mă duc la bucătărie să termin supa. Vrei supă cu găluște?
Ia pixul și-mi face semn că nu scrie pentru mine. Terapeutul i-a zis să scrie orice, să țină un fel de jurnal. A terminat jumătate din caiet. Am avut și eu un jurnal, în tinerețe. Mi se părea că tot ce trăiesc e interesant. Nu mai spun că toată ziua eram îndrăgostită. Nu mă vede, dar mă uit cu coada ochiului la el. Simt o duioșie. Mă întorc din drum și-l sărut pe frunte. Dă din cap că nu-i trebuie. O să-l împac mai târziu, acum trebuie să termin supa. Încă n-au apărut porumbeii.
La început mă privea cu ură. Încerca să-mi spună ceva și doar un gâjâit îi ieșea din gât. Apoi, multe zile nu-mi scria nimic, accepta să mănânce și să-l schimb. Căpătase forță în mâini; sunt sigură că, toată neputința adunată s-ar fi revărsat cu violență asupra mea. Îl cred, dar nu pot simți în locul lui. De atâtea griji, nu mă mai pot lipi de nicio bucurie. Acumulez venin și prea multă frustrare.
Cred că și-ar dori să citesc ce scrie. Nu sunt pregătită. Nici nu știu dacă sunt și eu acolo, m aștept să fiu un personaj urâcios și fără milă. Or, nu-i așa. Doar că atât pot. Mă uit la supa asta cum fierbe și mi-aduc aminte că nu mi-a spus decât la douăzeci de ani că sunt frumoasă. Ce-l costa? Acolo, o vorbă bună, să mă simt într-un fel. Puteam să fiu Baba Cloanța, dar eram a lui. Știm tot unul despre altul, ne știm fricile și tabieturile, aproape că ne citim gândurile. Habar n-am dacă realizează ce liant sănătos e căsnicia noastră. Mi-au ieșit cam tari găluștile. Noroc că nu-i pretențios la mâncare. Așez prânzul pe o tavă și intru în dormitor. A ațipit, cu gâtul într-o parte. Jurnalul e lângă el. Ea nu știe că întotdeauna am iubit-o. Nu m-am priceput să-i spun. Iau jurnalul și-l las să doarmă. Îmi fac a treia cafea și citesc. Îmi curge o lacrimă și-o las să-mi intre în gură. Îmi place cum scrie, cred că are talent.
