Anul Ion Stratan. Se împlinesc 70 de ani de la nașterea poetului și 20 de la plecarea într-o lume mai bună. Nino, cum obișnuiau să îi spună prietenii și iubitorii de poezie optzecistă, s-a născut la 1 octombrie 1955, în comuna Izbiceni, de lângă Corabia (județul Olt) și a plecat dintre noi la 19 octombrie 2005, la Ploiești, oraș în care a locuit cea mai mare parte a vieții. Cu un tată aviator și o mamă profesoară de limba și literatura română, se pare că poetul a învățat zborul peste lumi. Reală, imaginară, de pământ sau de hârtie.
Desigur că optzeciști au existat și în alte orașe ale României; Iașul, Brașovul, Clujul și Timișoara (marile centre universitare) au avut propriile grupări, reviste, atitudini incomode cenzurii acelor timpuri. S-au publicat cărți, scriitorii s-au cunoscut între ei, lumea s-a schimbat datorită lor, aș îndrăzni să spun chiar că a avut loc o conștientizare a tineretului intelectual, care a rupt granițele dintre ghetoul comunist românesc și restul lumii, ca literatură.
Ne-am concentrat în acest număr de revistă pe gruparea bucureșteană pentru că aici s-a format și s-a maturizat poezia lui Ion Stratan, alături de alți poeți prieteni sau colegi ai Cenaclului de Luni, care a fost creuzetul exploziei noii poezii din spațiul românesc. După, nimic nu a mai fost la fel. Adulați de tineri, formatori de noi generații de poeți și prozatori (fie și doar prin lecturi, dacă nu chiar prin prietenii statornice), optzeciștii au format cea mai importantă mișcare literară, pentru că au avut îndrăzneala de a sfida comunismul prin scris, pentru că au reușit să se reinventeze și după Revoluție; poeții de atunci rămân viabili și azi. Practic, optzeciștii au traversat două perioade istorice diametral opuse, fără ca poezia lor să scadă din valoare; ba, dimpotrivă, ei coabitează și colaborează literar cu poeți de alte vârste, ai altor curente literare.
În contextul istoric al acelor ani comuniști, optzeciștii au spart cutume despre care se vorbea doar în șoaptă, au destrămat tabuuri ale scrisului, au adus în literatura română noi spații și teme considerate de ei demne de poezie și ne-au adus la zi, alături de literatura internațională. Și ne-am bucurat. Ei vor lăsa în urma lor o literatură diversă, proaspătă, profundă și jucăușă, iar viitorii cititori vor explora pagini de beletristică în care se păstrează aerul lor mereu tineresc.
Așa cum veți citi în paginile acestei reviste, Ion Stratan a fost poetul care și-a apărat demnitatea, crezul literar, libertatea ideilor. A preferat de multe ori posturi plătite modest, sub nivelul său intelectual, dacă altele mai bănoase ar fi implicat demagogie și/sau trădarea principiilor lui de viață și de creație. A preferat libertatea, știut fiind că în poezie, mai ales, vrei-nu vrei, ies pe hârtie, parcă scrise cu cerneală turnesol, toate trădările, minciunile, compromisurile, în caz că le ai. Știut fiind că această muncă istovitoare (pentru că forțează zona emoțională) de noapte mai ales, care nu are program, te stoarce ca pe o lămâie. De aceea, mulțumesc pe această cale scriitorilor, prietenilor săi, acelora care au răspuns invitației noastre de participare la numărul 5-6 al revistei Caietele NORR litere & arte, dedicat lui Nino, oferind cititorilor noștri detalii despre viața și gândirea creativă a poetului. Revista noastră și-a propus încă de la început să fie o punte între valorile cunoscute (sau mai puțin cunoscute) ale literaturii și artelor românești și cititori. Ne gândim și la tinerii poeți, creatori de orice fel (și la matematicieni, desigur).
De Nino m-a legat o prietenie literară fulgerătoare. Bruscă și scurtă. Așa a fost să fie. Era un om bun, săritor, prietenos, ajuta pe oricine, dacă putea. De multe ori, propunerea de ajutor venea chiar din partea lui. De altfel, Nino a fost cel care, citind prima mea cărticică publicată peste capul meu (un prieten bun, fizicianul Ion Furtună, „a furat” manuscrisul și a tehnoredactat și tipărit cartea), cu mari rețineri din partea mea (și pe bună dreptate!), mi-a spus: ai scris frumos... in fine, vei vedea tu peste câțiva ani, ești fată deșteaptă. Important este că, după ce închizi cartea, mai vrei să citești, iar asta te face scriitoare. Gata, organizam o lansare la bibliotecă! Nu știa nimic despre mine. Așa am depășit, după ani și ani, hotărârea de a nu publica niciodată.
Totuși, nu putem să nu observăm ce însemnă anul 2025 în context socio-cultural românesc. Anul în care crește TVA-ul și pentru reviste și cărți (în multe țări fiind 0 – zero, pentru această categorie impozabilă). Anul în care vara a venit cu vești proaste pentru scriitorii care, oricum, erau marginalizați. Să ne mai plângem că nu se citește (crește prețul, scade numărul de cititori)? Că multe publicații de valoare dispar? Să ne mirăm că au apărut ca ciupercile după ploaie mulți nostalgici ai comunismului? Bune, rele, cărțile erau prezente în cele mai îndepărtate coclauri, fiind tipărite în tiraje de zeci de mii de exemplare, uneori. Se găsea totdeauna cineva să le citească, chiar și când se umpleau de praf pe raft, în micile magazine sătești. Azi, pe piața de carte autohtonă se preferă tiraje de 500 de exemplare pentru un titlu de carte (uneori chiar mai mici).
Mă gândesc la Științele educației, care împart educația din învățământul obligatoriu în două mari categorii: învățământul teoretic real și cel uman. Știut fiind că cele două au nevoie de cunoștințe diferite. Mai există și termenul de învățământ vocațional, recunoscându-se astfel că pentru arte (și, ca atare, pentru formarea celor care le vor practica), este nevoie de vocație (VOCAȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine, chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie - DEX). Din păcate, odată ajunși la maturitate, acești omeni sensibili vor fi împinși spre margine, într-o lume care nu le oferă aproape niciun drept și nici un respect pentru munca lor (Ce e ăla scriitor? Ce produce ăsta?), uitându-se adesea că hrana noastră cea de toate zilele este nu doar pâinea care ne crește trupește, ci mai ales cea care ne crește ca oameni, care ne face să avem energia să depășim momentele grele.
O carte bună te fură, te rătăcește pe drumurile ei și te ține captiv până te schimbă. Când îți va da brânci dincolo de coperți, vei descoperi că te-a curățat de toate rutinele zilnice, de oboseli, de frici, de prejudecăți, de invidie și ură. Ai revenit cu idei noi sau ți-ai adus aminte de tine; da, ești schimbat. Pentru că un scriitor bun iubește de o mie de ori mai mult ca tine, este de o mie de ori mai curios ca tine, acceptă de o mie de ori mai multe experiențe de viață ca tine. Are curaj să pronunțe cu punct și virgulă tot ce tu simți, fantazezi, îți dorești, dar taci. Dar o carte bună și implicit un autor bun au nevoie de timp. De viață.
Este valabil pentru muzicieni și arta lor, artiști plastici, actori și toți acești oameni născuți cu vocație, cu o predispoziție. Ei sunt sensibilitatea, sufletul nației. Fără ei, lumea este plată, gri, lipsită de frumusețe. Așa că, dragi guvernanți, finanțiști, economiști, dude și aguride, nu tratați arta și cultura ca pe niște cifre într-un tabel de cheltuieli! Vocația nu are buget, cu ea te naști; este un dar care, când este educat, crescut, respectat, poate deveni vocea unui popor. Vocația, această mică diferență, ne ține pe toți în viață, ne deosebește de puzderia de AI și ChatGPT. Dorim de la un om de stat să aibă viziune, să știe că, dacă renunță la cultură, este ca și cum ar accepta toate derapajele ideologice, cu urmările lor nefaste. Un popor incult este fragil în fața ideologiilor de toate felurile, în fața minciunilor gogonate. Omul needucat nu va gândi cu propriul cap niciodată, va fi o trompetă a propagandei, a sloganurilor, a manipulărilor de toate felurile. Un om de stat ar trebui să știe că nu este vorba doar de un teritoriu administrabil, ci de omenii care îl locuiesc, de mentalul colectiv, care se crește greu.
Îl voi cita pe scriitorul Emilian Galaicu Păun, dintr-un articol pentru Radio Europa Liberă Moldova (2025), referindu-se la o replică celebră a premierului britanic Winston Churchill: prezentându-i-se în cadrul ședinței Guvernului bugetul anual (Regatul Unit se află în plin război, al Doilea Mondial), având la cultură 0 (zero!) lire sterline, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură s-a uitat urât la funcționarii de la Finanțe. „Suntem în război”, s-au apărat aceștia. „Și atunci pentru ce mai luptăm?!”, a întrebat Churchill.
***
ION STRATAN (1955-2005), unul dintre cei mai importanți poeți optzeciști. A absolvit cursurile Facultății de Filologie din București (1981) și a debutat editorial în același an cu volumul Ieșirea din apă (debut publicistic în 1972, în revista Amfiteatru). Membru al cenaclului „Amfiteatru”, al „Cenaclului de Luni” condus de Nicolae Manolescu și al cenaclului „I. L. Caragiale” din Ploiești, face pate din conducere revistei „Contrapunct” și este bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești. A colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri, la numeroase reviste literare din țară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, al volumului Aer cu diamante (1982), care a marcat consacrarea generației optzeciste. Distins cu numeroase premii literare, între care Premiul Fundației „Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2001).
Cărți publicate: Ieșirea din apă (1981), Aer cu diamante (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982), Cinci cîntece pentru eroii civilizatori (1983), Lumină de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă, zeiță, mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morților (1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului (2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001), Spălarea apei (2001), Biserica ploii (2001), Jocurile tăcute (2001), Biblioteca de dinamită (2001), Pământ vinovat (2003), Țara dispărută (2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de mașini (2005). Crimele din Strada Cerului (proză scurtă - postum, 2024), Cartea Recordurilor (5 proze scurte - postum, Caietele NORR nr.5-6, 2025)
