EIDOS
zilele care au fost – un récit, un poem –
Motto: „Zeii au ascuns ceea ce-i face pe oameni să trăiască.” (Erga kai Hemerai – Munci și zile), HESIOD
1. Mi-am desfăcut pieptul, am tras de coaste și păsări de hârtie au început să zboare în jur. există un fir întins, ce unește inimile lor și pe care ele îl folosesc să se înalţe, ca și cum ar fi o pistă de zbor. lumina gri umple totul, este o dimineaţă ieșită din furtuna adusă de trecuta noapte, care a spălat totul. continui să învârtesc cu degetul mare și cel mijlociu de la mâna dreaptă un cerc ciudat, parte cu arabescuri a verighetei de pe inelarul stâng. afară, în parcarea din curtea interioară a blocului, se aude o voce liniștită. poate că vorbește cu păsările, cu o pisică sau poate cu bradul argintiu. deodată, de nicăieri – cicadele, într-o goană abruptă, neașteptată. încurajat și protejat de acel zgomot difuz, puternic, încep să scriu cu un ritm măsurat, care trădează totuși inflexiunea unei îndepărtate și inexplicabile nostalgii. am fost și-n noaptea aceasta cu ei.
2. Cu ei am descoperit de timpuriu gândul că n-am fi putut evita nimic. umbra bradului de lângă bloc se evaporă ușor în lumina soarelui. nemișcate sunt zilele, cele din spate și cele din faţă, nemișcate. iar în cuvinte există ascuns un morb al uzurii – esenţial ar fi ce mai rămâne din imaginea ta, după ce toţi cei care te-au cunoscut nu mai sunt. atât de clară plecarea din viaţă, epocă, timp. din labirint. minunat serviciul, ocupaţia cea de toate zilele, care obligă să te uiţi, strecurându-te prin aerul însăilat la repezeală de vânt, cu bolduri, pe strada unde suflarea din pereţii caselor ţi se atinge uneori de corp; după cinci minute vei întâlni cimitirul, după alte trei clădirile, spaţiul unde dintr-odată devii o rotiţă într-un mecanism. desfigurat de realitate, îmbrăcat în paloare și nesiguranţă, deși nimeni nu vede asta. parte dintr-o generaţie, cum nesfârșitele bancuri de pești. ești într-o zi trezită altfel din somn astăzi, o zi care se strânge în ochii păsărilor de tot felul.
3. Tot felul de spaţii, douăzecișipatru, toate acoperite. douăsprezece sunt spre est și douăsprezece înspre vest, cu porţile faţă în faţă. în fiecare dintre spaţii găsești camere, unele sub pământ, altele la suprafaţă, sau chiar deasupra lor, suprapuse, mii. realitatea lor nu o poate contesta nimeni. prin ușile acestor încăperi au trecut și vor trece sicrie de diferite mărimi, ca niște amfibii – cu morţi în costume oficiale, acoperiţi de flori, decoraţii dar și alţii, cu haine improvizate, sărăcăcioși, fără de ţinută; desprinși de seri, prânzuri, dimineţi. toţi cu feţele ca un deșert de nisip. și mama ei, când era în liceu, în clasa a zecea, a trecut pe aici. i-a trăit moartea simplu, ajutată de un văl transparent, nevăzut de ceilalţi. apoi l-a întâlnit pe el, boboci în aceeași grupă. Sprijinindu se în priviri au părut că se ridică puţin de la pământ, nu a fost greu deloc. deși pentru amândoi era prima dată.
4. Prima dată când descoperi că viaţa este cu totul altceva decât ce credeai că este. când împrejurul fiecăruia este celălalt, un fel de esenţă, un fel de lumină a tot ceea ce poate fi. minţile produc destoinica realitate, o lavă ce urcă prin crăpăturile lumii, condusă de reguli stricte. uite, ei nu-i păsa că nu poţi lua aceeași decizie de două ori și că, da, există impulsuri pe care nu ar trebui să le urmezi. apoi a venit acea întâlnire, când el a întrebat-o, după ce înainte o enervase: ,,ce-ai face dacă te-aș săruta acum?’’ ,,ţi-aș da o palmă!’’, a răspuns, pe negândite. vântul a înnegurat privirea băiatului și a trimis-o în singurul nor de pe cer; și privirea a rămas acolo, luminând când și când cu reflexe verzi-căprui, banca și parcul în care se aflau. sau poate era, la fel de bine, oglindirea unui zmeu de hârtie – dintre acelea care zburau pe malul mării, în copilăria ei – zmee care sunt de fapt tot nori, acel chip de frumuseţe îndepărtată, ce își schimbă când și când culoarea.
(va urma)
