Poezii

EIDOS

5. Când culoarea norului a redevenit cenușie, cum formele statuilor din parc, au plecat repede. erau triști amândoi, un pic iritaţi și mer-geau cu pași grăbiţi, care stricau împrejur totul. priveau pământul, dar acesta nu le spunea vorbe de încurajare. în jur creștea galopul a mii de copite, ce le acoperea senzaţiile și gândurile ascunse în trupuri, triste forme de libertate! când ea a intrat pe ușa căminului opt, lui nu i-a mai ră-mas decât el; atunci au înflorit în juru-i ciulini neobișnuiţi, cu flori roș-aurii, ca niște stele părăsite. și a apărut o fântână în care, dacă ai fi a-runcat o piatră, ar fi lovit alte pietre. s-a aplecat să se uite iar un ochi întunecat, fără gene, i-a întors privirea transformându-i chipul într-o oglindă - care o arăta pe ea în camera de cămin, povestindu-i colegei - în timp ce timpul lor dispărea încet, undeva, dăruit trecutului ascuns în crăpăturile pământului.

Poezii

EIDOS

1. Mi-am desfăcut pieptul, am tras de coaste și păsări de hârtie au început să zboare în jur. există un fir întins, ce unește inimile lor și pe care ele îl folosesc să se înalţe, ca și cum ar fi o pistă de zbor. lumina gri umple totul, este o dimineaţă ieșită din furtuna adusă de trecuta noapte, care a spălat totul. continui să învârtesc cu degetul mare și cel mijlociu de la mâna dreaptă un cerc ciudat, parte cu arabescuri a verighetei de pe inelarul stâng. afară, în parcarea din curtea interioară a blocului, se aude o voce liniștită. poate că vorbește cu păsările, cu o pisică sau poate cu bradul argintiu. deodată, de nicăieri – cicadele, într-o goană abruptă, neașteptată. încurajat și protejat de acel zgomot difuz, puternic, încep să scriu cu un ritm măsurat, care trădează totuși inflexiunea unei îndepărtate și inexplicabile nostalgii. am fost și-n noaptea aceasta cu ei.