EIDOS
- un récit, un poème -
5. Când culoarea norului a redevenit cenușie, cum formele statuilor din parc, au plecat repede. erau triști amândoi, un pic iritaţi și mer-geau cu pași grăbiţi, care stricau împrejur totul. priveau pământul, dar acesta nu le spunea vorbe de încurajare. în jur creștea galopul a mii de copite, ce le acoperea senzaţiile și gândurile ascunse în trupuri, triste forme de libertate! când ea a intrat pe ușa căminului opt, lui nu i-a mai ră-mas decât el; atunci au înflorit în juru-i ciulini neobișnuiţi, cu flori roș-aurii, ca niște stele părăsite. și a apărut o fântână în care, dacă ai fi a-runcat o piatră, ar fi lovit alte pietre. s-a aplecat să se uite iar un ochi întunecat, fără gene, i-a întors privirea transformându-i chipul într-o oglindă - care o arăta pe ea în camera de cămin, povestindu-i colegei - în timp ce timpul lor dispărea încet, undeva, dăruit trecutului ascuns în crăpăturile pământului.
6. Crăpăturile pământului - albicioase, îngheţate, întinse peste tot - deltă a unui nemișcat fluviu. faţa ei ignorase răsăritul soarelui. faţa lui privea zidurile posedate de umbre. haite de lupi ieșiţi din coșmare erau pornite spre orașul de la poalele muntelui, încurajând ninsoarea. hainele tăcerii îi acopereau ca pe niște manechine - un alb murdar se așternea peste amintirile lor - gândurile ei nu mai voiau să stea de vorbă cu gândurile lui. peste tot iluzii; observau ceea ce creierul lor decidea că văd, în baza informaţiilor puse la dispoziţie de nervii optici: forme, reliefuri, distanţe, culori - la seminarii și cursuri - negre, nedivizate, neînsemnate și calme. totuși, într-o zi, pe uriașa tablă din amfiteatru a apărut o morișcă de semne, ce măcina trecutul transformându-l într-o pastă vindecătoare. probabil o iluzie, căci la prânz vocile bucătăreselor au ivit feţele de masă - mâncarea - colege, colegi, câţiva șoricei ca de obicei.
7. De obicei la feţele celorlaţi se adăuga a-cum și chipul celui care știuse să-i devină iubit. deja folosit îndrumarul - cu tot ceea ce trebuie ui-tat după o separare. era ușor și simplu, cu acela își decora acum orele libere, căuta drumuri înaripate de păsări, aprecia parfumul fanfarelor de flori; trăia parcă într-un alt corp, o himeră îi călătorea sângele, împingând-o spre altceva. în fiecare zi soarele palid al amiezii se retrăgea cu pași vinovaţi înspre căminul de pe colină, unde locuia el. începutul fiecărei nopţi tremura, mo-rișca semnelor dispăruse de mult; și în tăcerea a-ceea mică, rotundă, s-a putut observa pe gradenul de la intrarea în cantină o zonă galben-verde; umbrele celor care treceau pe lângă ea păreau dintr-odată albastre sau mov, nefiresc alungite. mai apoi, într o sâmbătă fără pic de culoare, zona aceea ca o revelaţie, înmulţită cu patru, s-a mutat în amfiteatru.
8. În amfiteatru, în acea discretă primă sâmbătă din martie, clepsidra era de tot goală, nu mai conţinea nici o zi. totuși, ea a așteptat să se întâmple ceva, căci umbra lui în umbra ei continua să stea. dar umbra lui a trecut mai departe, geamănă cu sfinxul dresat să ignore tot ce ascunde. apoi s-a așezat lângă un zid pe care existau un fel de agăţători, ce urcau spre noapte - simboluri ale zeiţelor înșelătoare: percepţia-descrierea-memoria. întunericul a venit aproape și împreună au privit stelele ce se diluau în balta de primăvară, ca niște picuri de lămâie puși într-o cană cu ceai. după câteva zile, când ea a revenit la cursuri, schimbată, totul dispăruse, evaporat. uneori, demonii îţi pot clona trupul punându-ţi fire albe de păr la tâmple; pot lipi pe chipul tău un surâs liniștit, ca atunci când agăţi un tablou într-o cameră de tot goală; sau te pot duce pe o insulă pustie, unde să aprinzi focul și să așezi deasupra, pe trei pietre afumate - cât să încapă - vasul cu apă.
