– Cristina, mă auzi? repetă neurologul pentru a doua oară. Îți amintești în ce an suntem?
– Desigur. 1960. Ce întrebare e asta? răspunde ea, întorcându-se spre fiul său cel mare, așezat pe un scaun din apropiere. Apoi, continuă, cu un ton ușor agasat, adresându-se fiului ei:
– Ce cauți aici? Unde-i tatăl tău? Hai să plecăm! Se ridică, își ia geanta și se îndreaptă spre ușă.
Medicul, păstrând tăcerea, își notează informațiile și, fără a o privi din nou, finalizează consultația cu un ton liniștit:
– Mă îngrijorează starea mamei dumneavoastră. Vă sugerez să-i spuneți adevărul. Este important să comunicați sincer cu ea și să încercați să-i înțelegeți nevoile și emoțiile.
Afară, orașul, în această zi de toamnă a anului 2020 își scurge ultimele ore ale după amiezii. Zgomotul mașinilor de pe bulevard nu pare să o deranjeze pe Cristina, care își caută soțul cu privirea, orbită de o rază de soare portocalie, ce i se așează pe fața preocupată.
– Dar unde a dispărut? Acum cinci minute eram împreună, în cabinet.
– Hai să mergem acasă, vine el, știe adresa, răspunde Adi, gânditor, strângând puternic cheia mașinii în palma dreaptă, încercând să-și potolească frustrarea.
*
Femeia deschide dulapul și, cu grijă, ia hainele de pe umerașe. Bluze, pantaloni, fuste. Le împăturește cu atenție, fără a lăsa pliuri, așa cum făcea dintotdeauna, și le așeză în valiza ei maro. Apoi, adună perechile de pantofi într-o pungă, dar se răzgândi: „Nu sunt ai mei” și îi aruncă într-un colț al camerei, nemulțumită. Din baie, adună toate lucrurile personale: șampon, săpun și periuța de dinți. Tresare la vederea chipului său din oglindă, cu fața palidă și părul grizonat, tuns scurt, după preferințele soțului său Daniel. Dacă ar fi fost după ea, l-ar fi lăsat să-i atingă umerii, căci îi plăcea cum vântul se juca prin păr. L-ar fi vopsit șaten, crezând că se potrivește cu ochii ei mari și căprui. Își aranjează o suviță rebelă, își coloră buzele cu ruj și, câteva secunde mai târziu, se așază pe pat să-l aștepte. Camera era simplă, cu o comodă, o noptieră, un fotoliu și televizorul montat pe perete, al cărui sunet o obosea uneori, așa că regla telecomanda pe off. Patul nu era confortabil, iar pernele erau prea plate. Nu-i plăceau deloc. Se uită la ceasul de la mână și se gândi că Daniel întârzie. Unde o fi? În ce discuții aprinse s-a angajat? Obosită, se întinde pe pat și murmura „vreau acasă”.
*
Și-a petrecut dimineața în bucătărie, pregătind o supă și un pui la cuptor. Știa că Daniel urma să revină din plimbarea de dimineață cu pâine proaspătă, o salată verde și căpșuni. Așezase masa în sufragerie pentru doi. Copiii erau mari acum, având chiar și nepoți. Îi plăcea când erau toți adunați la mesele îmbelșugate de sărbători. Dar ei adorau croazierele în doi, de când ieșiseră la pensie, și strânseseră multe suveniruri din călătoriile lor, precum și fotografii, pe care le printaseră în dublu, dorind să lase fiecăruia dintre copii câte un album cu amintiri.
Când soțul său s-a întors de la cumpărături, au luat prânzul împreună, iar după știrile de la televizor, fiecare a moțăit în fotoliul său. Dar un zgomot puternic a trezit-o din somn:
– Daniel! Ce s-a întâmplat?
El stă întins, fără suflare, pe podeaua din bucătărie. L-a prins de umeri și l-a zguduit, i-a dat chiar și o palmă. Nimic. O cuprinse un tremur. Imaginea soțului ei se depărta ca un fum alb, inaccesibil.
*
– Doamna Cristina, e ora de masă, îi spune îngrijitoarea, mângâindu-i umărul.
Ea deschise ochii, buimacă de somn și de visul care care îi încurca gândurile precum un ghem de lână scăpat în ghearele pisicii. Părea real. O situație pe care nu reușea să o depășească, lăsând-o descumpănită.
– Daniel... Puiul este în cuptor, îngaimă ea. Am uitat să-l sting...
– Soțul dumneavoastră a ieșit puțin să ia aer în grădină... Este timpul să mâncați ceva. Am observat că nu ați servit decât jumătate din prânz.
Apoi, asistenta a ajutat-o să se așeze confortabil în fotoliu, dorindu-i poftă bună. I-a luat mult timp să se adapteze la locatarii casei de bătrâni. Era conștientă că pacienții se confruntă cu confuzia și dezorientarea. Așa că nu putea decât să fie răbdătoare și empatică, aducându-le puțin confort, fără a-i contrazice. La început, fiii ei i-au spus adevărul despre tatăl lor, dar retrăiau constant tragedia. Mama lor îi certa cu intensitate: „Nu-i adevărat, mă mințiți!” Așa că au renunțat să îi mai spună. Poate că era mai bine astfel pentru ea, deși tristețea profundă și lupta cu realitatea erau evidente. Nimeni nu putea să o ignore. Asistenta nu avea decât să urmeze sfaturile familiei.
*
– Bună seara și poftă bună, mama, spuseră băieții, aplecându-se să o îmbrățișeze.
– Mulțumesc, Adi, mulțumesc, Jenică. Taică-tu este pe culoar, a mâncat deja.
Își îndreaptară privirile unul către celălalt, surprinși că le-a inversat prenumele. Era greu pentru ei să se obișnuiască cu degradarea treptată a sănătății ei. Uneori, mama lor părea calmă și avea momente de luciditate, iar în ochii ei se putea observa o scânteie de bucurie. Adesea, boala o închidea într-un univers misterios, pe care doar ea îl înțelegea, pendulând între ceea ce îi era cunoscut și ceea ce era doar o fantezie. Acolo, în cloazon, amintirile din tinerețe străluceau cu o intensitate mai mare decât momentele prezentului care se estompa, fără ca ea să conștientizeze cum totul se disipează în câteva clipe.
– Ce ai făcut azi, mama?
– Am gătit, răspunse Cristina cu un zâmbet timid, ca și cum și-ar fi amintit pentru o frântură de secundă cele petrecute în bucătărie, anul trecut. Puiul cu lămâie, știți cât de mult îi plăcea lui Daniel.
– Da, mama, ai gătit foarte bine, spuse Adi, intrând în jocul ei. Dar acum e timpul să ne bucurăm de masă împreună, nu-i așa? Hai, mănâncă puțin.
– Dar unde este Daniel? Trebuie să-l așteptăm.
Jenică așeză lucrurile mamei sale, pentru a treia oară în decursul aceleiași săptămâni, înapoi pe umerașe.
– Mama, tata... nu mai este cu noi. A plecat într-un loc mai bun, spuse crezând că zgomotul umerașelor estompează vorbele șoptite.
Ochii Cristinei se măriră de surpriză, iar pe chipul ei se așternu o umbră de tristețe.
– Nu, nu se poate! Eu l-am văzut! Era în bucătărie...
– Știu, mama, dar... uite, am adus și ceva dulce, poate îți va face plăcere, răspunse Adi, scoțând dintr-o pungă căpșuni, pe care mama lor le adora.
– A, căpșuni! Îmi plac atât de mult! exclamă ea. Pentru o clipă, confuzia îi dispăruse. După câteva momente de liniște, în care a savurat două fructe, Cristina întrebă, cu o expresie îngrijorată pe chip:
– Dar unde este Daniel?
– Mama... Vine mai târziu.
Mintea ei s-a prins din nou în capcana gândurilor. În aceste momente suspendate, imaginile din telejurnal par să rămână nemișcate pe ecranul televizorului. Timpul pare că se dilată, bătăile inimii devin tot mai repezite. Ea se pierdea într-un ocean de amintiri, căutând cu disperare cel mai mic indiciu al tragediei care refuza să i se dezvăluie.
– Nu, nu este adevărat! Trebuie să fie aici! Eu am nevoie de el!
Disperarea din vocea ei răsuna în cameră, iar băieții se apropiau, încercând să o îmbrățișeze. Ei erau conștienți că, în acest cloazon, mama lor ducea un dialog aprig cu confuzia și frustrarea, într-o lume abstractă lor. Ei aduceau o mică rază de lumină, într-un univers distorsionat, unde doar dragostea reușea să reziste în cele mai întunecate colțuri ale minții ei. Dragostea și Daniel.
În cele din urmă, a terminat ce era pe farfuria cu cina, ajutată de băiatul cel mare. Infirmiera i-a adus cocktailul de medicamente, pe care l-a sorbit dintr-o înghițitură. După treizeci de minute, Cristina adormise liniștită în fotoliul din cameră.
