Cloazon

– Cristina, mă auzi? repetă neurologul pentru a doua oară. Îți amintești în ce an suntem?

– Desigur. 1960. Ce întrebare e asta? răspunde ea, întorcându-se spre fiul său cel mare, așezat pe un scaun din apropiere. Apoi, continuă, cu un ton ușor agasat, adresându-se fiului ei:

– Ce cauți aici? Unde-i tatăl tău? Hai să plecăm! Se ridică, își ia geanta și se îndreaptă spre ușă.

Globul de zăpadă

Pe Irina, luna decembrie și apropierea sărbătorilor o copleșeau din ce în ce mai mult. De ani buni, pierduse bucuria și fascinația festivităților de sfârșit de an, a Crăciunului și a momentelor petrecute alături de familie și de prieteni în jurul meselor îndestulate. Apatică, observa pe fereastră cum fulgii de zăpadă se precipită neîncetat, ascunzând acoperișurile caselor și pământul din grădină, sub albul imaculat. Zăpada îi părea că se așază direct pe suflet. Mii de fulgi pufoși formau un strat gros care îi amorțea durerea din piept. Era conștientă că intensitatea acestei senzații creștea în preajma sărbătorilor de iarnă dar, după mai bine de opt ani, nu reușise să se obișnuiască cu această stare de spirit. O împletire de trăiri legate de frustrare, furie și dor arzător.