Ael își aminti pentru a mia oară că realitatea are obiceiul să zgârie ca un șmirghel aspru. Cu degete tremurătoare, a tras de pe marginea patului o pătură subțire, pătată de funinginea unei lumi care refuza să moară de tot. Pământul apocaliptic pe care se zbătea era o rușine a cosmosului cenușiu, fisurat, lipsit de speranță. Ael supraviețuia, înghițind rămășițele unei civilizații în ruină, dar sufletul lui era cernit. Nu doar din cauza foametei și frigului, ci dintr-un dor aproape insuportabil. El visa noaptea la o altă existență, iar acele vise deveniseră mult mai mult decât simple himere. Când pleoapele i se lăsau grele și mintea se scufunda în negurile somnului, Ael pășea într-o lume cu totul diferită. Același trup, aceeași inimă, dar o realitate străină îl îmbrățișa. Pereții casei albe în care locuia păreau calzi, vibrau sub un soare blând care nu era decât o ipoteză vagă pe Pământ. În acel loc, Ael nu era un supraviețuitor neînsemnat care trăgea zilele după el pe o planetă zdrobită, sub indiferența viitorului, ci era un bărbat aparent căsătorit cu Liora, o femeie al cărei râs era ca un clinchet al speranței. Împreună, construiseră o viață de stabilitate, muncind, iubind, sperând, de parcă timpului i s-ar fi putut da o pauză.
*
La început, Ael crezuse că sunt doar vise. Că și-ar fi dorit o viață mai bună, și subconștientul său îl răsplătea. Dar, pe măsură ce seară de seară lumea cealaltă îl îmbrățișa, el începu să perceapă fisurile: Liora îl privea uneori ca și cum știa mai multe, ca și cum părea să anticipeze că noaptea este doar o trecere temporară, iar soțul său s-ar putea să dispară din nou. Ael încercă să-și înțeleagă statutul, să nu uite cine era în ambele lumi.
Ziua, în realitatea muribundă, pielea îi era mușcată de vântul toxic. Noaptea, îi era mângâiată de mâna caldă a Liorei. Până când, într-o noapte, visul luă o întorsătură neașteptată: o umbră îi apăru în pragul casei, întunecată ca o distorsiune a spațiului-timp. Un glas necunoscut părea să vină din toate unghiurile, șoptindu-i:
– Știi prea bine, Ael, ce ai făcut. Universurile nu se împletesc la întâmplare. Îngrozit, Ael simți cum structura realității sale începe să se destrame. Camera se clătina, Liora plângea în tăcere, înțelegând. În timp ce lumea pe care o cunoșteau părea să se rupă ca o pânză subțire, pentru prima dată, Ael simți conexiunea. O forță stranie, nevăzută, care lega totul.
Umbra îi zise:
– Ai fost alungat în două realități ca pedeapsă. Dar acum, cineva a spart bariera. Timpul și spațiul te vor strivi, dacă nu alegi unde îți aparții.
Treaz, în lumea cenușie, Ael se scutură. Era dimineață. Realitatea sa apocaliptică părea mai grea ca niciodată. Mintea îi era plină de un singur gând: să descopere cine sau ce crease legătura dintre lumi și dacă putea găsi o cale de a le uni definitiv, fără a le distruge.
*
Inima îi bătea într-un ritm nou, un ritm ce părea să promită că povestea nu se va sfârși aici. Își întinse mâinile sub cerul palid al dimineții, simțind cum aerul otrăvit îi pătrunde plămânii cu greutate. Își amintea vorbele umbrei din vis și ochii i se umplură de o panică mută. Realitatea apocaliptică era o scenă nemiloasă, dar ceea ce se prefigura la orizont era mult mai terifiant. Două lumi care se ciocnesc, sfâșiind existența în bucăți. O astfel de catastrofă nu ar fi distrus doar corpul său, ci și pe Liora, universul ei fragil. Dar cine ar fi fost suficient de nebun să forțeze o asemenea coliziune? Ce creatură, ce voință malefică sau poate disprețuitoare ar fi avut asemenea putere?
Ael își strânse pumnul și privi în jur. Zorii șubrezi ai zilei dezvăluiau peisajul decrepit al lumii sale unde ruinele clădirilor care păreau să se agațe de cer. Pământul era crăpat, dedesubt doar moartea părea să mai respire. În adâncul acestor rămășițe de umanitate, simțea că există și alții ca el, supraviețuitori care, la fel ca umbrele, bântuiau locul din instinct, fără să se întrebe de ce. Dar acum, pentru prima dată, Ael trebuia să afle răspunsurile. Pășea fără țintă printre ruine. Un foșnet straniu îi atrase atenția. Sunetul părea să se rostogolească pe pietrele sfărâmate, ca și cum o creatură nevăzută îl urmărise. Se întoarse brusc, cu inima galopând în piept, dar înaintea ochilor erau doar umbre și ruine. „Am început să înnebunesc”, își șopti, dar în același timp, își aduse aminte de privirea Liorei, acea teamă ascunsă, ca și cum ar fi știut că urma să plece și poate să nu mai revină.
Trebuia să găsească răspunsuri. Își continuă drumul, dar foșnetele deveniseră mai insistente. Le simțea aproape, pătrunzând în spatele său ca o otravă lentă. Într-o clipă de curaj sau poate disperare, se opri și strigă:
– Arată-te! Cine ești? Ce vrei de la mine?
Tăcerea căzu grea, ca o pătură peste sunetele morții lumii apocaliptice
O formă începu să se desprindă din umbrele unui zid surpat. O siluetă umană sau, cel puțin așa părea inițial. Era acoperită de un fel de mantie ciudată, alcătuită din fâșii de materie întunecată care vibrau ca niște tentacule. Ochii, două abisuri strălucind cu lumini reci, îi fixară privirea lui Ael, care se simțea închis într-o profundă stare de neputință.
– Te-ai trezit, călătorule, spuse vocea, adâncă și distantă, de parcă ar fi fost un ecou trimis dintr-un trecut îndepărtat. Știi că ai fost ales, nu-i așa? Ael își mușcă buzele până la sânge. Și-a dat seama că nu avea altă armă decât întrebările.
– Ales? Pentru ce? Cine ești tu? Cum am ajuns aici? De ce sunt două lumi legate? Vorbește!
Figura înaintă. Pământul părea să se unduiască sub pașii ei. Era ca și cum fiecare mișcare a ei răscolea structura spațiu-timpului.
– Nu sunt cineva, răspunse, dar numele meu a fost cândva Kariel, Păstrătorul Pragurilor. Tu, Ael, ai călcat peste linia dintre lumi cândva, iar acum totul s-a schimbat. Legătura trebuie ruptă… sau consolidată, înainte ca echilibrul să piară și ambele lumi să se destrame. Pielea lui Ael se acoperi de transpirație rece.
Se întrebă ce înseamnă „consolidarea”. Ochii umbrei păreau să-i vadă prin suflet.
– Dacă aleg consolidarea? întrebă, temător și curios deopotrivă.
– Atunci, prețul va fi enorm, spuse Kariel, iar tonul i se înăspri. O lume va trebui să ardă, pentru ca cealaltă să supraviețuiască. Și trebuie să alegi. Repede… A început dansul.
Brusc, forma începu să se destrame, foșnetul pe care Ael îl auzise mai devreme se transformă într un vuiet puternic. Ruinele începeau să tremure, umbrele ieșeau din colțuri și se contopeau într-un val negru care înainta spre el, ca un torent ce promitea uitarea. Ael știa acum că timpul lui se scurgea rapid și că alegerea putea decide soarta ambelor lumi. Dar care era prețul pe care era dispus să-l plătească pentru iubirea pe care o lăsase în visele sale? Și dacă alegea greșit? Ce monstruos adevăr îl aștepta la capătul acestei decizii? În fața lui, teroarea creștea. Liora și lumea ei deveneau mai îndepărtate. Și, pentru prima dată, Ael înțelese că nici visul, nici coșmarul nu îl mai puteau salva. Alegerea avea să fie a lui, iar ecoul său va răsuna în fiecare fir de timp…
