Umbrele cuantice ale lui Ael

Ael își aminti pentru a mia oară că realitatea are obiceiul să zgârie ca un șmirghel aspru. Cu degete tremurătoare, a tras de pe marginea patului o pătură subțire, pătată de funinginea unei lumi care refuza să moară de tot. Pământul apocaliptic pe care se zbătea era o rușine a cosmosului cenușiu, fisurat, lipsit de speranță. Ael supraviețuia, înghițind rămășițele unei civilizații în ruină, dar sufletul lui era cernit. Nu doar din cauza foametei și frigului, ci dintr-un dor aproape insuportabil. El visa noaptea la o altă existență, iar acele vise deveniseră mult mai mult decât simple himere. Când pleoapele i se lăsau grele și mintea se scufunda în negurile somnului, Ael pășea într-o lume cu totul diferită. Același trup, aceeași inimă, dar o realitate străină îl îmbrățișa. Pereții casei albe în care locuia păreau calzi, vibrau sub un soare blând care nu era decât o ipoteză vagă pe Pământ. În acel loc, Ael nu era un supraviețuitor neînsemnat care trăgea zilele după el pe o planetă zdrobită, sub indiferența viitorului, ci era un bărbat aparent căsătorit cu Liora, o femeie al cărei râs era ca un clinchet al speranței. Împreună, construiseră o viață de stabilitate, muncind, iubind, sperând, de parcă timpului i s-ar fi putut da o pauză.