O prietenă mi-a spus că scrisul a salvat-o în copilărie și în adolescență (am impresia că o salvează și acum). Apoi m a întrebat dacă și în cazul meu a fost la fel și, când am negat, m-a întrebat care anume a fost salvarea mea? M-am gândit mult la întrebarea ei și încă nu am un răspuns. Salvare ... un cuvânt care presupune că aș fi fost într-un pericol oarecare, lucru de care mă îndoiesc. Am copilărit în anii ’90, am mers la liceu pe la începutul anilor 2000. Ani tulburi, de acord, dar familia mea nu ieșea cu nimic din comun. Locuiam la bloc, părinții lucrau la șantierul naval din localitate, nu simțeam că-mi lipsește ceva. Majoritatea beneficia de aceleași posibilități și condiții de trai ca noi. După un timp, tata a hotărât să pornească o afacere pe cont propriu în domeniul legumiculturii. Într-o societate încă neobișnuită să sprijine antreprenorii, s-a bucurat de succes o vreme.
Nu-mi dau seama dacă a fost o simplă coincidență faptul că, din acel moment, am început să-mi petrec din ce în ce mai puțin timp pe afară cu prietenii și din ce în ce mai mult timp singur, citind, jucându-mă pe noul computer sau, pur și simplu visând cu ochii deschiși. Mai mult ca sigur, a fost vorba doar de o cristalizare a personalității mele, așa cum se întâmplă în perioada adolescenței, când tinerii își descoperă pasiunile, libertățile și limitările. Tot din perioada aceea, îmi aduc aminte că-l însoțeam pe tata în deplasările lui cu mașina prin țară și, la fiecare drum, îmi spunea că abia aștepta să se apuce de scris. Era pasionat de literatura SF! Cumpăra o groază de cărți și le citea atunci când putea. În plus, avea multe idei pe care își propusese să le pună pe hârtie.
– De ce n-o faci? îl întrebam. Ce te oprește să scrii? Mi-ar fi plăcut să mă mândresc că eram fiul unui autor publicat, mai ales că, cel puțin în liceu, colegii mei citeau destul de mult și literatura avea încă o aură specială. Tata dădea din cap și zâmbea cu subînțeles, ca de fiecare dată când voia să-mi transmită că eu ca tine am fost, dar tu ca mine n-ai fost încă.
– N-am timp. O să vezi și tu cum e, atunci când o să ai o slujbă adevărată, o familie de întreținut. O să alergi după bani de dimineața până seara. În locul tău, aș profita de perioada asta liberă. Eu, dac-aș avea timp la dispoziție, imediat m-aș apuca de scris.
Un profesor de limba și literatura română m-a încurajat, așa că am făcut niște încercări în perioada liceului. Am scris mai întâi poezie și apoi proză și am câștigat chiar și două concursuri locale de creație pentru elevi. Cred că încă mai am diplomele pe acasă, uitate printr-un dosar de carton, în care mama strângea amintiri. Cu toate astea, scrisul nu s-a lipit de mine pe termen lung. Nu-mi plăcea nici să scriu, nici ceea ce reușeam să pun pe hârtie. Abandonam aproape toate textele începute, iar când le reciteam, mi se păreau niște inepții. Mama se chinuia să salveze fiecare ciot de proză pe care îl uitam prin casă, în speranța că, cine știe, la un moment dat, urma să am nevoie de el. Nu-mi făcea plăcere să scriu, eram prea leneș și deveneam pe zi ce trece tot mai perfecționist, un alt aspect al personalității mele care a erupt în adolescență și care mi-a dat ulterior mari bătăi de cap. Așadar, asociam activitatea aceasta creativă cu munca, iar munca o evitam din toate puterile, așa cum evitam și realitatea.
Revenind la întrebarea prietenei mele despre salvare, cred că singurul pericol care m-a pândit până la vârsta de douăzeci de ani a fost fuga de realitate, de responsabilități, deconectarea de la palpabil și refugierea în altă lume; fantastică, imediat disponibilă în mintea mea. Da, de multe ori era rod al propriei imaginații. O lume creată de mine, pe care o țineam ascunsă. Deși nu mă complicam să-i dau viață într-o povestire și o păstram doar pentru mine, lumea aceea era locul sigur în care mă izolam. Departe. Departe de provocările tot mai mari ale societății. Salvarea a venit, într-un fel, este adevărat, dar sub forma unui șoc. O zgâlțâitură care m-a adus cu picioarele pe pământ.
Tocmai începeam facultatea, când tata s-a îmbolnăvit de leucemie și a fost nevoit să renunțe în mare parte la afacerile sale. Chimioterapia a fost o mare încercare, atât pentru mine și mama, dar mai ales pentru el. Ca în majoritatea formelor de cancer, pe lângă zilele proaste, când abia se ridica din pat și mergea până la baie, palid, obosit, cu cearcăne vineții în jurul ochilor, avea și unele zile bune, în care se simțea puternic, aproape ca mai înainte, gata pentru orice provocare. Atunci mă lua deoparte și îmi destăinuia planurile sale. După ce urma să se facă bine, voia să construiască noi sere, să aducă noi plante pe care dorea să le cultive, să deschidă un aprozar ca să comercializeze produsele proprii; și așa mai departe. O poveste. Despre scris nu mi-a mai zis nimic. Orice dorință de a scrie dispăruse fără urmă. Prefera să deschidă televizorul, să aleagă un post de știri la întâmplare, să dea sonorul aproape de maxim și să privească în gol, izolându-se în propria fantezie.
Boala și, ulterior, dispariția tatălui meu, au fost puncte de cotitură. M-au smuls din confortul călduț al vieții mele. M-au izbit de bordura prezentului.
Vreme de aproape douăzeci de ani, nici măcar nu m-am mai gândit la scris. Capitolul acesta părea încheiat fără niciun fel de dubiu pentru mine. Totuși, iată-mă acum, la aproape 40 de ani, cochetând cu literara. Satisfacție? Da. Deși este o activitate despre care am crezut întotdeauna că nu mi se potrivește, descopăr în scris ceva nou. Nu o evadare din rutină, ci, mai degrabă, un mod de a afla cine sunt. Și cum mă raportez cu adevărat la lume. Ce s-a schimbat? Presupun că eu m-am schimbat. Oamenii din jurul meu s-au schimbat. Prioritățile s-au schimbat. Am responsabilități, familie, un serviciu. Cine trăiește din literatură în România?
E drept că am descoperit o stare de stabilitate pe care nu o credeam posibilă în urmă cu mai mulți ani, iar lucrurile se prezintă mai bine ca atunci. Desigur, există și neajunsuri, iar cel mai mare dintre ele este timpul. Mă plâng adesea de lipsa de timp. Pe grupul de suport literar, colegii deja mă ironizează, iar eu știu că au dreptate.
Prietena despre care am vorbit scrie de vreo zece ori mai mult ca mine, deși are doi copii mici în grijă. Tocmai îmi spune: am terminat un roman. Tu vorbești serios? Avem și o glumă între noi. O întreb cât e ceasul și-i zic: până la ora 9 ai putea să mai scrii o carte. Încerc să nu o arăt, dar uneori mă afectează. Ray Bradbury a scris Fahrenheit 451 într-un subsol, la o mașină de scris pe care o închiria cu zece cenți pe jumătate de oră. A terminat primul draft al romanului în doar nouă zile, reușind să facă o economie serioasă. Așadar, nu lipsa timpului este marea mea problemă. Poate modul în care îl gestionez.
Scrisul nu m-a salvat în tinerețe. Nici acum. Deși am făcut niște pași timizi, am scris câteva povestiri, nu se leagă nimic. Lâncezesc în spațiul acela A4, iritant. Pare că mă izgonește. Mă scoate din propria minte, mă dă afară. Pentru că eu mă vreau pe mine, dar vocea din minte nu este a mea. O izgonesc și se întoarce, invadatoare. Mă gândesc la Marquez. Cariera lui literară a început cu adevărat abia după ce a acceptat. Marquez a mărturisit după ce a scris Un veac de singurătate. De fapt, la el a fost o descoperire, la mine este o respingere. Vocea lui literară era a bunicii lui, pe când îi povestea întâmplări adevărate și fantastice cu același ton cald, șoptit. Doi ani s-a chinuit să-și găsească vocea literară. Vocea bunicii care îi povestea la ureche. Și eu am primit-o pe a mea. Dar mă lupt cu ea. O alung. O neg. Oare ar trebui să scap de vocea lui? Pentru că nu reușesc să mă îndepărtez de discursul tatălui meu, îmi pulsează și acum în memorie.
