Izbit de bordura prezentului, înfășurat de vocea lui

O prietenă mi-a spus că scrisul a salvat-o în copilărie și în adolescență (am impresia că o salvează și acum). Apoi m a întrebat dacă și în cazul meu a fost la fel și, când am negat, m-a întrebat care anume a fost salvarea mea? M-am gândit mult la întrebarea ei și încă nu am un răspuns. Salvare ... un cuvânt care presupune că aș fi fost într-un pericol oarecare, lucru de care mă îndoiesc. Am copilărit în anii ’90, am mers la liceu pe la începutul anilor 2000. Ani tulburi, de acord, dar familia mea nu ieșea cu nimic din comun. Locuiam la bloc, părinții lucrau la șantierul naval din localitate, nu simțeam că-mi lipsește ceva. Majoritatea beneficia de aceleași posibilități și condiții de trai ca noi. După un timp, tata a hotărât să pornească o afacere pe cont propriu în domeniul legumiculturii. Într-o societate încă neobișnuită să sprijine antreprenorii, s-a bucurat de succes o vreme.

Nu-mi dau seama dacă a fost o simplă coincidență faptul că, din acel moment, am început să-mi petrec din ce în ce mai puțin timp pe afară cu prietenii și din ce în ce mai mult timp singur, citind, jucându-mă pe noul computer sau, pur și simplu visând cu ochii deschiși. Mai mult ca sigur, a fost vorba doar de o cristalizare a personalității mele, așa cum se întâmplă în perioada adolescenței, când tinerii își descoperă pasiunile, libertățile și limitările. Tot din perioada aceea, îmi aduc aminte că-l însoțeam pe tata în deplasările lui cu mașina prin țară și, la fiecare drum, îmi spunea că abia aștepta să se apuce de scris. Era pasionat de literatura SF! Cumpăra o groază de cărți și le citea atunci când putea. În plus, avea multe idei pe care își propusese să le pună pe hârtie.