Postmodernismul internațional era neconflictual dar, în România, cenzura comunistă apăsa și limita formele de exprimare. Această apăsare continuă i-a obligat pe artiștii postmoderni, care nu acceptau niciun fel de interferență a autorității în actul creativ, să caute soluții de exprimare cât mai sofisticate. Limitările asupra spiritului lor liber au dus la intrarea postmodernismului românesc pe o nișă îngustă, neexplorată în spațiul cultural internațional, și a născut optzescismul, o grupare atipică, pentru că, în loc să fie populistă, a fost o elită literară.
Spre deosebire de postmodernismul internațional, care se manifestă prin libertatea deplină de creație, cel românesc,
apărut într-un mediu represiv (creativitatea este dirijată, cenzurată), are, pentru scriitorii români, o dublă
caracteristică: de protecție la violențele securității (dacă cineva se opunea deschis regimului, chiar și prin scris,
imediat era interzis, torturat sau chiar ucis) și de depășire a obstacolelor de exprimare liberă, impuse de cenzură,
astfel că ei au dezvoltat mijloace de exprimare din ce în ce mai creative.
Postmodernismul românesc a debutat târziu, abia când pe plan internațional acesta ajunsese deja la maturitate; pentru
că, începuturile sale au fost reprimate în România, actul de revoltă la autoritate fiind considerat un atac la regimul
represiv comunist și imediat etichetat drept reacționar. Tendințele culturii postmoderne au fost considerate o
rezistență anticomunistă și eliminată vigilent din viața publică (unul din puținele momente memorabile anterioare
optzeciștilor, a fost „Șopârlița liberă”, scrisă de Dan Mihăescu și Grigore Pop, interpretată magistral de Toma
Caragiu).
Abia când cultura postmodernă a ajuns la faza de maturitate, centrată pe propria identitate, pe achiziție culturală
diversificată, a fost oarecum tolerată, dar atent supravegheată. Non-conflictualitatea postmodernismului matur nu e
non-combat, este un act cultural transformator, regenerativ, care duce la apariția libertății personale de exprimare,
față de sistemele de control ale autorității. Postmodernismul dădea apă la moară exprimării de sine și oricât s-a
încercat distrugerea lui, nu s-a reușit. Așa a fost destructurată, încetul cu încetul, rețeaua de presiune mentală a
propagandei ceaușiste, țesută cu greu de Securitate și, în decembrie 1989, ea nu a mai putut să rețină populația de la
revoltă împotriva sistemului.
Opoziția dintre non-conflictualitatea postmodernismului maturizat și revolta stârnită de presiunea nejustificată a cenzurii împotriva unor oameni care erau în esență pacifiști, a determinat o elitizare a autorilor postmoderni români, care au fost forțați (atât de prezența cenzurii ceaușiste, cât și de atitudinea personală), să își dezvolte creativitatea pe nișe din ce în ce mai înguste, noi, strecurându-se printre fisurile permise de incapacitatea cenzurii de a ține pasul cu noile metode de exprimare literară. Putem spune că literatura acelor vremuri a schimbat mentalități. A creat o fisură în gândirea tinerilor, mai ales.
În literatură, Postmodernismul românesc a debutat târziu, abia când pe plan internațional ajunsese în faza de
maturitate, pentru că începuturile sale, ca reacție la consacrat, establishment, autoritate, erau văzute ca fiind un
atac la regimul totalitar comunist și cenzurate, iar scriitorii ar fi fost supuși aceluiași tratament ca legionarii,
rezistența anticomunistă și „forțele reacționare”.
Mutarea centrului de interes de la sentimentele de masă și slăvirea partidului, la nevoile, sentimentele individuale a
fost una dintre marile schimbări aduse în literatura română de către optzeciști. Subiectivismul poeziei era dincolo de
cuvinte, iar jocurile poetice și introspecția presupuneau o personalitate individualistă, de intelectual; adică,
centrată pe sine. Ori, tipul acesta de om nou nu era sensibil la propagandă, ba îi contamina și pe cei din jur cu
reflexivitatea. Se vedea că fiecare scria cum simțea, iar diversificarea și originalitatea sunt opuse totalitarismului.
Aproape neobservabil, noua atitudine a ieșit din poezie, din cărți și a coborât în stradă, în societate, în politică,
chiar. Ca orice etapă culturală, există atât partea pozitivă a schimbării, dar mai exisă și partea negativă, precum cea
adoptată în zona politică de atunci.
Nici chiar Ceaușescu nu a scăpat de această repoziționare postmodernă a eului identitar; desigur, într-un mod toxic, el
trecând de la identificarea cu statul, la supunerea statului nevoilor și ideilor personale. Ceaușescu nu a mai ascultat
de birocrați, a ignorat rapoartele și statisticile, rupându-se de realitate și punându-și propriile frustrări și planuri
pe primul plan, pedepsindu-i pe cei care îi dădeau vești nedorite și reale, recompensându-i pe mincinoșii care îi
gâdilau orgoliul, umflând artificial datele despre producția agricolă și industrială etc.
Odată dat acest semnal, întregul aparat de stat s-a repoziționat/reorganizat pe această mentalitate, fiecare fiind
re-centrat pe interese proprii și ignorând valorile binelui comun, începând destructurarea relațiilor birocratice
instituționalizate, în favoarea propriile interese și relații, care au ajuns pe primul plan (Sistemul PCR – pile,
cunoștințe, relații).
Aceasta este schimbarea de mentalitate adusă de postmodernism, în forma ei negativă, dar a dus la prăbușirea
mecanismului represiv comunist (Fiecare comunist/securist căuta mai întâi să își apere fundul, punând în plan secund
atribuțiile de serviciu). Ce a însemnat asta pentru cenzură? Că nu a mai reușit să observe corespunzător subtilitățile
de exprimare noi și implicit să sancționeze subversivul, pentru că era centrată doar pe atacul (literar) la cei doi
tirani și la adresa partidului unic.
Al doilea efect este unul mai subtil, și anume conservarea valorilor și păstrarea unor idealuri despre elite, care au
supraviețuit deconstructivismului postmodern internațional.
O altă caracteristică înnoitoare a poeziei a fost și schimbarea registrului de inspirație. Acea zonă indefinită,
idealizată și incertă de poetizare sterilă a vieții, prin stereotipuri care descriau o lume cvasi-perfectă, rurală,
idilică, cu subiecte doar din natură, din trecut sau, oricum, rupte de realitate curentă, a dispărut. Subiectele
refugiate uneori în filozofie, alteori în fantezii siropoase și, de cele mai multe ori, în ideologia de partid, a fost
abandonată de către tinerii poeți. De asemenea, a fost abandonată estetizarea excesivă a discursului poetic, devenită
uneori o prestidigitație lexicală, semănând adesea cu o haină acoperitoare a oricărei emoții.
Optzeciștii au scris poezie despre ei înșiși, băieți și fete crescuți pe asfalt, nu la marginea pădurii, educați în
biblioteci, formați în mediul universitar, optzeciștii cunoșteau intim mecanismele literare deconstructiviste și le
stăpâneau cu dexteritate (în special Ion Stratan).
Forțați de presiunea nemiloasei cenzuri să își șlefuiască textele până ating perfecțiunea, dar și datorită exigențelor
proprii („Ce, nu suntem noi mai inteligenți ca ei?” „ei” fiind securiștii), dictate de cultura proprie, optzeciștii,
fără să realizeze, au devenit o elită literară. Elitismul optzeciștilor nu este creat literal, ci literar, ei s-au impus
ca voci de elită literară (în sensul de vlori), ca profesioniști ai unei viziuni noi în poezie.
Dacă în mediul internațional, creativitatea și cultura erau stimulate, existând un număr enorm de artiști la toate
nivelurile, în România, selecția era drastică. Presiunea enormă asupra mediului cultural, în comunism, a transformat
ceea ce în postmodernismul internațional ar fi fost Aer cu altered carbon, într-o carte de nișă a exprimării postmoderne
(o nișă elitistă) – Aer cu diamante.
Cu unele excepții (oniriștii fuseseră interziși) poezia suferea de un pseudo-romantism leșios, sau, și mai rău, devenise
patriotardă, retrasă în cântări ale partidului unic, ale conducătorului iubit sau ale mamei iubitoare (după modelul
stalinist, adoptat tardiv de poeți ca CV Tudor, unde tătucul purta de grijă întregului popor sovietic). Poeții
optzeciști s-au întors la realitate ca sursă de inspirație. Realitatea de aici și acum, urbană, interogativă, ambiguă
sau nedreaptă.
Poezia lor a fost ca o trecere de la un univers 2D la altul 3D. Versul nu mai suporta descriptivul excesiv, ci avea
structuri dinamice, ritmuri care urmăreau emoția, poezia devenise oglinda aproape expresionistă a propriilor trăiri
uneori tragice, alteori ironice, ludice. Dar poezia trebuia publicată. Teribila cenzură a statului tiranic i-a obligat
la autocenzură. Drastică, inovativă. Asta a dus aproape imediat la încă o creștere în complexitate prin re-sublimarea
mesajului ce trebuia ascuns, caracteristică unică în postmodernism, dar specifică optzecismului autohton.
Optzecismul a putut pătrunde în spațiul cultural românesc de consum al literaturii pentru că, aparent, nu critica
autoritatea, nu contesta nimic; avea o aparență non-conflictuală, deschisă spre ordinar, firesc și comun. Totuși, chiar
și așa, literatura optzecistă s-a format în creuzetul performativ literar, acolo unde ștacheta este foarte sus pusă
(Florin Iaru).
Raportarea la realitatea curentă, aici și acum, la mediul urban, la bibliotecă, a literaturii optzeciste a fost mixată
cu imaginarul fiecărui poet, astfel încât fiecare și-a creat o operă bine definită, proaspătă, inconfundabilă. În
contextul opresiv, fantezia lor debordantă, cu referențialitate la realitate, era o mare îndrăzneală, o formă de curaj,
o deschidere. Citind o poezie de acest fel, tinerii simțeau că și ei pot să își asume propriile gusturi, propriile
decizii. Ieșeau de sub controlul totalitar. Astfel s-a creat o nouă generație care participa doar formal la evenimentele
gonflate de celebrare a comunismului; fără entuziasm, fără zel și abnegație, tinerii se simțeau liberi să viseze la o
altă lume.
Dacă în optzescism poezia este regina literaturii, în metamodernismul ce urmează, proza e regina, deoarece prin poezie e
greu să acorzi semnificații (acesta fiind un apanaj al basmelor, prozei, chiar și a non-literaturii, gen fake news sau
bârfele conspiraționiste, care pot acorda cu ușurință semnificații oricăror gesturi, fapte, acțiuni, idei, întâmplări).
Optzeciștii nu au avut o literatură militantă, ei au rămas niște intelectuali, dar tocmai acest fapt a creat modele care
spărgeau mentalitățile învechite. Odată cu schimbarea la față a literaturii a avut loc și schimbarea mentalului colectiv
românesc.
În concluzie, o mișcare literară care a ieșit de sub cutumele dictate de statul autoritar a avut un rol social formativ.
Optzecismul a fost o literatură care s-a organizat interior elitist, prin structuri poetice elaborate, de calitate, care
au ajuns să fie modele de gândire liberă pentru tânăra generație contemporană lor.
