Azi, cuvintele sunt moarte

Nu optzeciștii, nu postmodernii, nu deconstructiviștii, nou-vorba sau conotațiile ori aluziile au ucis cuvintele, doar le-au dat alte sensuri. Nici influencerii, propaganda sau manipulatorii nu au ucis cuvintele. Pentru că toți se foloseau de puterea lor.

Deși nu cunoșteau sensul, primii oameni puteau simți emoția din spatele cuvintelor pronunțate de un străin, prin intonație: cuvinte răstite, mieroase, dulci, amenințătoare; orice emoție era inițial transpusă în tonalitate.
Omenirea s-a civilizat, a dezvoltat culturi locale, o identitate colectivă dată de convenții, tradiții semnificative păstrate și transmise din generație în generație. Au apărut ritualul, teatralitatea, politețea, eticheta și manierele acceptate de comunitate. Toate au alterat calitatea comunicării directe și au transformat-o în comunicare convențională, normată, loială intenției, o comunicare rezultată din statusul interlocutorilor, supusă jocului de roluri. Din acest moment, comunicarea nu a mai fost intimă – nici măcar între doi oameni – ci socială, iar subiectele discutate au ajuns să fie cele de interes colectiv, rezervând pe cele de interes personal familiei și prietenilor. Externalizarea sentimentelor a creat o conștietizare a emoțiilor, devenite obiectul reflecțiilor asupra sinelui, dar, în aceeași măsură, și obiectul cenzurii, prin culte.

Schimbarea la față a literaturii române. Optzecismul

Spre deosebire de postmodernismul internațional, care se manifestă prin libertatea deplină de creație, cel românesc, apărut într-un mediu represiv (creativitatea este dirijată, cenzurată), are, pentru scriitorii români, o dublă caracteristică: de protecție la violențele securității (dacă cineva se opunea deschis regimului, chiar și prin scris, imediat era interzis, torturat sau chiar ucis) și de depășire a obstacolelor de exprimare liberă, impuse de cenzură, astfel că ei au dezvoltat mijloace de exprimare din ce în ce mai creative.

Policulturalismul

La mijlocul secolului trecut, grupuri disparate de teoreticieni încercau să rezolve conflictul interetnic în statele multiculturale, propunând schimburile de elemente culturale interetnice ca pe o creștere a valorii existente deja. Atât în spațiul Yugoslav, cât și în Canada, se propunea un model cultural nou, în care se valoriza și încuraja schimbul de tradiții și obiceiuri între diferitele etnii și se încuraja îmbogățirea culturii cu elemente alogene, care, pentru prima oară, erau valorizate și nu mai erau văzute ca fiind o contaminare a purității aceleia dintre culturi care era considerată superioară.

În Yugoslavia, se încerca integrarea celor trei culturi dominante, bazate pe religie (ortodocși, catolici și islam) cu ateismul comunist. În Canada, se încerca integrarea inuiților în statul modern de tip european. Această integrare, bazată pe valorizarea elementelor adoptate intercultural, arăta pentru prima oară că nu există culturi superioare ori inferioare și că importante sunt elementele culturale relevante, care pot proveni din orice tip de cultură, fie locală, fie alogenă.

Poezii

A uitat să îi spună
(ţip scurt şi mă grăbesc să-i spun lui Adam!)
– am zdrobit sămânţa şarpelui –
…
şcihopătez, călcâiul însemnează
pământul cu venin picurat
în măr
…
în braţele lui
nerăbdarea-mi coboară prin coapse

O nouă fundație (V)
TEHNOLOGIA ȘI ARTA

În urmă cu milioane de ani, primii hominizi foloseau pietre pentru a sparge nuci. Era o misiune complicată, pentru că pietrele trebuie alese cu grijă, să aibă duritatea, mărimea și forma potrivite. Apoi, se mai pune problema nicovalei, de obicei o piatră masivă, cu un căuș în care se poate așeza nuca. Nicovala fiind grea, iar pietrele potrivite dificil de găsit, adeseori aflate la distanță de locul cu nuci, se foloseau calcule intuitive de optimizare a distanțelor de parcurs: ce să transport? Nicovala grea, mai aproape de copaci? Nucile, la nicovală? Pietrele de spart nuci, de multe ori, se pierdeau ori se furau și trebuiau ascunse. Treburi complicate care chiar și în prezent dau de furcă rudelor noastre, primatele.

Ce legătură are spartul nucilor cu arta? Are! Pentru că fiecare dintre noi a spart nuci și fiecare s-a lovit peste degete și s-a speriat de pietre. Această primă frică a dat naștere tehnofobiei, o traumă ancestrală, ce ne însoțește și în prezent, mai mult decât oricând, din cauza avântului tehno-magic din prezent. Descoperirile sunt atât de frecvente încât, dacă clipești, ai ratat valul schimbării.

O nouă fundație (IV)
POLICULTURALISM – SCHIMBAREA PARADIGMEI

Precum orice proces cultural, expresia artei este determinată de cauze multiple, iar dintre ele, în ultimul secol, se evidențiază cu ușurință intrarea în competiție. Acest spirit competitiv nu numai că atașează artei criterii valorice (ceea ce, de la un anume nivel, este o absurditate, arta fiind în afara judecății stricte, de ierarhizare, de valorizare, ci e mai degrabă o poveste despre viziunea estetică a unei persoane, a unei epoci) dar și impune artistului o stare de competiție cu alți artiști și asta nu face decât să altereze mediul cultural, stimulând plagiatul, epigonismul, exhibiționismul, la care se adaugă graba de a fi primul, ceea ce duce la prezentarea pieselor nefinisate ca fiind opere finite.

De la începuturile istoriei, arta a fost deschizătorul noilor valuri culturale, fiind nu doar cea mai sofisticată formă de manifestare a creativității, dar și deschizătoare de drumuri. După ce a avut un moment intens renascentist și o dezvoltare continuă până la culminația modernistă, arta a căzut pe locul doi începând cu postmodernimul, știința și tehnologia depășind-o, fără drept de apel. Deși arta a putut ține pasul cu noțiunea de relativitate, a fost incapabilă să anticipeze principiile cuantice și nici până acum nu a reușit să le integreze pe deplin. Zbaterea artei pentru a recâștiga rolul de deschizător de drum pentru noul val cultural a determinat critica de specialitate să lărgească definiția artei și să facă rabat de la criteriul estetic. Și dacă lărgirea definiției a dus la apariția dificultății de a identifica și diferenția arta de non-artă, renunțarea la estetică a îndepărtat-o de public. Pentru o reîntoarcere la artă, primul pas este să îi clarificăm locul și rolul în spațiul cultural.

O nouă fundație (III)

Cultura românească, încă de la înființarea statului modern, cu etape cuprinse în intervalul 1859-1878, se află sub semnul agresivității. Dacă în perioada monarhistă predomină agresivitatea fizică a statelor străine, în perioada comunistă a existat o agresivitate complexă fizico-psihică a securității, un mix de influență străină, de ocupație sovietică și influență locală de represiune politică. După revoluție, lipsiți de agresori, dar cu agresivitatea deja integrată ca mod de viață, românii descoperă autoagresarea psihică. Acestă agresivitate continuă duce la o exacerbare a culturii valorilor, cultură care se raportează la autoritate. Scurta perioadă a existenței statale și culturale românești nu a fost una propice, ci întreruptă de războaie și apoi devastată de cenzura comunistă. Efectele comunismului sunt multiple, începând de la introducerea sistemului valoric în artă și în mod special în literatură, și ajungând până la frica generalizată de represiune, frică generatoare de comportament literar duplicitar și comunicare aluzivă.

Ideologiile, bazate pe orice fel de principii filosofice, religioase, politice și sociale (regalismul, naționalismul, comunismul, cultul personalității dictatorului, dar și woke-ismul), se află în acest spectru al culturii raportate la autoritate. În fapt, orice creator de cultură moralist/idealist/utopic, orice creator care în operele sale emite sentințe valorice, se pune în poziție de autoritate. O cultură nu poate genera artă decât dacă reușelte să își formeze elite.

O nouă fundație (II)
POLICULTURALISM – DIVERSITATE ÎN UNITATE

Încă de la apariția sa, prin caracterul populist, postmodernismul a avut de înfruntat un obstacol care i s-a dovedit fatal: multiculturalismul. Deși s-a dorit a fi reprezentativ și unic la nivel global, postmodernismul, din cauza metodei eclectice de a absoarbe și unifica culturile, ia diferite forme de manifestare în funcție de contextul local. Variația de manifestare, imposibil de omogenizat, a dus la acceptarea ideii de subcultură. Însă, subcultura nu are caracter universal, ci local, specific, excentric ori chiar bizar, ceea ce, din perspectivă postmodernă, este indezirabil, cel mult tolerabil dar numai dacă i se aplică eticheta de inferior valoric, și prin asta se dovedește a fi la fel de elitist ca modernismul. Postmodernismul acceptă subculturile doar pentru că are pretenții populiste, ori populismul este integrator, chiar dacă nu inclusiv.

Pentru a corespunde criteriilor moderne și postmoderne, subcultura este considerată nu doar inferioară valoric, ci și parțială (adică acoperă doar anumite aspecte ale vieții, în anumite ipostaze identitare ale individului), în timp ce alte ipostaze ale eu-lui identitar din alte aspecte ale vieții sunt conforme curentului principal, universal. Postmodernismul susține că individul care aderă la o subcultură alege ca în spațiul public să se comporte conform cu normele universale, date de cultura dominantă, iar în spațiul cultural de nișă, acesta se comportă conform cu normele subculturii la care aderă.

O nouă fundație (I)

Postmodernismul a extins aria exprimării de la forma agreată de elita momentului la toate formele de nișă posibile simultan și, astfel, a scăpat de sub controlul strict al unei elite de curatori, deoarece nici cei mai buni dintre cei buni nu pot stăpâni fiecare curent artistic în același timp. Postmodernismul a deschis capcana populismului, dorința de a ajunge la cât mai mulți consumatori, deși probabilitatea ne arată că niciun curent artistic nu poate depăși 5%, decât dacă societatea nu e liberă. Populismul nu poate exista decât în comunități controlate, manipulate, ori asta intră în conflict cu multiculturalismul, apărut după anii ’90. De unde și limitele postmodernismului, care a încercat să reconecteze prin eclectism, ori eclectismul nu este stabil, el degenerează rapid, ori în noi curente de nișă, ori în bizarerii individuale (artist shit?).

În eclectism se obține valoare din îmbinarea artistică a elementelor eterogene, chiar opuse, fiind un suport ideal pentru filosofia marxistă bazată pe lupta de clasă și emergența valorii prin dialectică. Eclectismul însă nu duce la o manifestare omogenă, a rezultatelor, nu duce la apariția unui anume curent, ci este creativ, divergent, cu mult mai multe ieșiri decât intrări, pentru că puține elemente se pot combina în multe feluri, fiecare combinație având propria valoare, conform propriilor criterii.