A uitat să îi spună
(ţip scurt şi mă grăbesc să-i spun lui Adam!)
– am zdrobit sămânţa şarpelui –
…
şcihopătez, călcâiul însemnează
pământul cu venin picurat
în măr
…
în braţele lui
nerăbdarea-mi coboară prin coapse
– Am auzit cum strigai! Ce este?
fericită îi spun “Te iubesc!”
*
În covoare de frunze
cu mii de straturi
bărbaţii răscolesc atenţi
căutând şarpele.
Limită
nu pot să vorbesc
nu găsesc cuvinte care să descrie ce simt
calmul apasă şi nu mai pot să respir
oftaturi grele foşnesc în plămâni
termenul limită e tot mai aproape
timpul trece şi nu fac nimic
renunţă... renunţă... un gând îmi şopteşte
lasă-te pradă abandonului
odihneşte-te în somnul eşecului atât de familiar
Potenţial
fiind asemeni infinitului
cum l-aş putea descrie deplin
redus fiind de cuvinte
cum l-aş putea păstra în solid
când piatra-l reduce la piatră
cum l-aş putea păstra în fluid
când valul reduce la val
cum l-aş putea păstra în continuu
când fapta-l reduce la faptă
timpul e prea scurt
să-l povestesc pe tot
şi spaţiul prea mic să-l cuprindă
Mistere
Spre colţii proaspeţi călăuzesc speranţa
încă se mai văd firişoare de praf
depunându-se unde am fost atinşi cu pieire
– aici e locul încă neşlefuit de paşii tăcerii
aici e locul meu.
Uşile îmi pătrund adânc în suflet
în siaj se ridică munţi de felinare
atunci când se ciocnesc între ele
împrăştie filamente clipocinde
spre întâmplări
uitate
aleator
un vis străluceşte o clipă
unturos se visează neantul
înconjurul stelei uitate
de unde ieşise
– aşa cum şi eu
încă mai credeam că sunt.
Refuz sublimat
Refuz poezia ascunsă în cuvinte
câte unul de la fiecare
şi mă întreb dacă e corect să cotrobăi
în locuinţa cuprinsă de ardoarea comună
sublimând o listă sterilă în emoţii oranj.
Nu am reverie de absolut
şi nici iluzii mârţoage
gata să se împiedice
în mlaştina gândurilor
precum împăratul care visa
să agaţe în panoplie
titlurile vecinilor săi de palat.
E suficient să-mi scot ochelarii
pentru a vedea iarba.
Armura cavalerului
Cândva, nu existau stele
cerul umbrea cu lacrimi
mii de prinţese.
Când lustruiam armura
strălucirea ei aprindea soarele
vântul nu îndrăznea să vorbească
în şuierul sabiei mele
cavaleri spulberam
temeliile universului odihneam pe coif
şi nu se-ndoia
cu mâinile frământam munţii
şi faţa pământului o schimbam
după voie.
Acum,
armura mi-a ruginit în lacrimile tale
sabia-i tocită în vorbe
coiful e spart de faptele grele
rostogolit printre mâinile frânte
de prea mulţi trandafiri.
Doamna de fier
din ochii de tablă tâşnesc fulgere
cu ele desenează carcase şi molii
pentru găurile din plasa ţesută
de limba
ce nu ajunge la vise
vocea de sârmă ghimpată
scrâşneşte critici ruginite
înecate-n inocenţe târzii
printre gânduri
blocante-n tipare ciobite
de vechi neîmpliniri
prea multe
trupuri călcate-n orgolii
sub talpa-i de plumb
tac
