Motto: „Dacă nu poţi explica ceva unui copil de şase ani, atunci nici tu nu ai înţeles.” Albert Einstein
În ultimul secol, arta a înregistrat un recul semnificativ, nu doar la nivelul receptării de către public, dar și ca definiție din partea criticii de specialitate.
Precum orice proces cultural, expresia artei este determinată de cauze multiple, iar dintre ele, în ultimul secol, se evidențiază cu ușurință intrarea în competiție. Acest spirit competitiv nu numai că atașează artei criterii valorice (ceea ce, de la un anume nivel, este o absurditate, arta fiind în afara judecății stricte, de ierarhizare, de valorizare, ci e mai degrabă o poveste despre viziunea estetică a unei persoane, a unei epoci) dar și impune artistului o stare de competiție cu alți artiști și asta nu face decât să altereze mediul cultural, stimulând plagiatul, epigonismul, exhibiționismul, la care se adaugă graba de a fi primul, ceea ce duce la prezentarea pieselor nefinisate ca fiind opere finite.
De la începuturile istoriei, arta a fost deschizătorul noilor valuri culturale, fiind nu doar cea mai sofisticată formă de manifestare a creativității, dar și deschizătoare de drumuri. După ce a avut un moment intens renascentist și o dezvoltare continuă până la culminația modernistă, arta a căzut pe locul doi începând cu postmodernimul, știința și tehnologia depășind-o, fără drept de apel. Deși arta a putut ține pasul cu noțiunea de relativitate, a fost incapabilă să anticipeze principiile cuantice și nici până acum nu a reușit să le integreze pe deplin. Zbaterea artei pentru a recâștiga rolul de deschizător de drum pentru noul val cultural a determinat critica de specialitate să lărgească definiția artei și să facă rabat de la criteriul estetic. Și dacă lărgirea definiției a dus la apariția dificultății de a identifica și diferenția arta de non-artă, renunțarea la estetică a îndepărtat-o de public. Pentru o reîntoarcere la artă, primul pas este să îi clarificăm locul și rolul în spațiul cultural.
Cultura, ca definiție de sinteză, extrasă din dexonline.ro și a alte surse: Totalitatea produselor și valorilor, materiale și spirituale create de omenire și totalitatea instituțiilor și mecanismelor necesare pentru comunicarea acestor valori. Conform acestei definiții, orice artefact, orice intervenție asupra mediului, orice act de comunicare este un act cultural.
Din spațiul cultural putem decupa didactic arii culturale conform cu criteriile alese.
Conform cu diagrama valorilor Inglehart-Welzel, criteriile de bază sunt contrastele valorice: tradițional (obiceiuri, credințe religioase) vs. secular (rațional, pragmatic) respectiv supraviețuirea conform cu valorile grupului vs. exprimarea individuală.
Aceste criterii sunt imperfect alese, fiind oarecum suprapuse, așa că prefer criteriul temporal (trecut, prezent și viitor), respectiv caracteristicile speciei (supraviețuire și reproducere). Decupând în spațiul cultural cele trei arii temporale și aplicându-le definiția speciei, obținem pentru fiecare arie un set de caracteristici:
Trecutul: cultura tradițională, uneori numită cultură folk, bazată pe atașamente și memorie.
Prezentul: cultura populară, bazată pe acumularea de resurse și satisfacerea nevoilor descrise în model piramidal de Maslow.
Viitorul: cultura autoritară, bazată pe putere și responsabilizare, descrisă psihologic în modelul pătratului dramatic.
Atemporalul: cultura cunoașterii bazată pe coerență și creativitate, generatoare de știință și artă.
În cadrul culturii populare, se pot observa mai multe niveluri de relaționare:
a. cultura de cuplu bazată pe intimitatea relației, unică și netransmisibilă;
b. cultura de familie bazată pe atașamente emoționale și trai în comun;
c. cultura rurală bazată pe relaționare directă, personalizată;
d. cultura urbană, bazată pe relaționare de status și rol, formală, convențională;
e. cultura internet, bazată pe relaționare simbolică, arhetipală.
Conform cu descrierea anterioară, cultura de cartier/mahala/favelă, cu interacțiuni directe, personalizate, este tipică unei culturi rurale.
Cultura Internet, fiind o formă culturală relativ nou dezvoltată prin social media, are un mecanism aparte de comunicare, care încă nu a fost studiat și descris în literatura de specialitate. Cultura Internet, globală, amalgamează întregul spectrul cultural planetar al comunităților care participă la viața virtuală a umanității. Interacțiunea este scurtă, rapidă, o ciocnire de imagini tik-tok, un răspuns vizual Instagram și un scurt text răspuns Facebook. Utilizatorul se confruntă cu propriile impresii arhetipale cărora le răspunde impulsiv, fără a ști cu cine conversează.
Fiecare dintre cele două baze ale unei arii culturale derivate din definiția speciei (supraviețuire și reproducere) poate fi asumată ori neasumată de creatorul cultural și formează patru arii secundare ce pot fi descrise mai amănunțit, iar acestea au importanță sporită în cultura autoritară, pentru că asumarea/neasumarea puterii și responsabilității duc la nașterea a patru comportamente specifice care intră în relaționare co-dependentă, sprijinindu-se unele pe altele și polarizându-se, descriind pătratul dramatic: agresorul – care își asumă puterea dar nu își asumă responsabilitatea, victima – care nu își asumă nici puterea și nici responsabilitatea, salvatorul – care își asumă și puterea și responsabilitatea, respectiv haiducul – care nu își asumă puterea dar își asumă responsabilitatea.
Într-un spațiu cultural religios se polarizează patru tipologii religioase concurențiale centrate pe câte unul din cele patru caractere: profetul-agresor, credinciosul-victimă, mesia-salvator și fanaticul-haiduc.
Într-un spațiu cultural secular, cele patru tipologii dau naștere la orientări utopice -”isme”: modernismul, postmodernismul, woke-ismul, respectiv metamodernismul, acestuia din urmă fiindui caracteristicile culturile de nișă sau bule culturale (goth, emo, hypster, cosplay-manga, etc.).
Caracteristica culturii autoritare (religioasă ori personală) este puterea, manifestată de creatorul cultural, fie prin ficțiunea literară ori utopii, fie fizic. Culturile autoritare nu evoluează, nu se dezvoltă, nu se adaptează, ele cel mult pot fi înțelese mai profund pe măsură ce descrierea e mai amănunțită. Această lipsă de evoluție, de schimbare, face ca o cultură autoritară să nu genereze artă, doar ficțiune și, din acest motiv al lipsei de evoluție specifică utopiilor, literatura de ficțiune rareori depășește bariera care o separă de o operă de artă. Caracteristica secundară este responsabilizarea, care, asumată alături de putere, duce la nașterea mișcărilor de tip woke, precum comunismul, feminismul, diversitatea de gen și altele.
Cel mai popular regim politic de tip woke care a ajuns la putere politică a fost comunismul și pe fondul agresivității acestuia, s-a polarizat în oglindă o puternică cultură non-conflictuală – postmodernismul, care, și acum, la 3 decenii după dispariția autorității care i-a favorizat dezvoltarea excesivă, încă domină lumea postcomunistă.
Arta, deși se poate folosi de toate mecanismele culturale disponibile și poate penetra întreg spațiul cultural, are ca specificitate creșterea, dezvoltarea, revelația unei noi perspective, ori acestea sunt greu de atins, fără aspectul estetic, care atrage și fără sensibilitatea necesară deschiderii spre nou.
Îndepărtarea obiectului de artă de latura sa estetică, vulgarizarea și abrutizarea prezentării, alienează privitorul, care nu dorește să îl observe și care, cu toate mecanismele de apărare activate, nici nu se mai poate deschide pentru a descoperi ceva nou.
Conserva cu rahatul artistului Piero Manzoni nu poate impresiona artistic decât dacă e estetic realizată și ermetic închisă, pentru ca elementul repulsiv să nu își facă simțită prezența.
Orice obiect poate deveni artă, dacă e scos din serie și expus într-o nouă perspectivă care îi dă unicitate, precum un pisoar ori o lopată de zăpadă suspendată – Duchamp. Setarea consumatorului de artă într-o poziție optimă pentru a o înțelege se poate face ori punând un indicator, un vizor, de unde să fie privită, ori printr-un scurt text: Ceci n’est pas une pipe – Magritte.
Cetățeanul lumii moderne este desensibilizat pe fundalul agresivității unei lumi aflate în continuă schimbare și are nevoie de o punte care să-l conecteze cu viziunea artistului. Astfel, multe piese au nevoie de o scurtă descriere care să prezinte perspectiva din care să fie privită realizarea artistică, pentru că nu reprezintă un obiect fizic ci un concept, precum zborul unei păsăridar, deși tribunalul din New York, după lungi deliberări, a decis că Pasărea în zbor (Brâncuși), este un obiect de artă, a uitat să stabilească că obiectul artistic, pentru a fi complet, are nevoie obligatoriu ca textul să îi fie atașat permanent, pentru că fără descrierea intenționalității artistului e doar o formă geometrică.
Din păcate, aceasta nu s-a întâmplat, iar multe dintre piesele realizate în ultimul secol sunt incomplete, deoarece specialiștii imersați în cultură consideră că ”se știe de la sine” povestea intenționalității artistului, aflată în spatele fiecărei piese, de parcă oamenii de rând ar trăi doar pentru artă. Această aroganță în pretenția ca omul de rând să își folosească puținul timp liber doar pentru a răsfoi cărți uitate prin biblioteci, pe care nu le mai frecventează decât scolasticii, a căscat o prăpastie artificială între specialiști și vulg.
Poate că această pretenție ar fi fost justificată în secolele trecute, când schimbările culturale erau lente și durau mai multe generații dar, începând cu secolul trecut, schimbările sunt atât de rapide, încât, apar praguri culturale între generații, iar în prezent, schimbările au loc de mai multe ori în cadrul aceleiași generații. De exemplu, noi ne-am născut în comunism, am trăit în tranziție și în prezent suntem cetățeni ai Europei Unite.
Neacceptarea faptului că vremea culturii unice a trecut și chiar multiculturalismul este depășit, că în prezent trăim în paradigma policulturală, îi face pe critici să aibă pretenții inadecvate la adresa consumatorilor de artă, considerându-i în mod greșit needucați, ei fiind în fapt doar educați în altă versiune culturală din spectrul policultural. Această barieră de înțelegere a fost evidențiată în procesul lui Brâncuși, când America a arătat că există un prag de percepție a ceea ce considerau ei că este obiect de artă. Cu toate acestea, în timpul procesului, specialiștii s-au convins, odată ce le-a fost explicat punctul de vedere european, de adevărul noilor paradigme artistice și de limitele acestora.
Multe dintre obiectele moderne de artă sunt complexe, multidimensionale, iar doar piesa fizică în sine nu e decât o parte din opera de artă, cea materială, care, însă, trebuie întotdeauna completată cu descrierea textuală ori verbală a perspectivei din care trebuie privită, așa cum multe muzee deja o fac, deși fără a considera că această punere în context este indivizibilă obiectului expus. Poate că această schimbare în prezentarea artei va închide prăpastia dintre cetățeanul contemporan și arta recentă.
(va urma)
decembrie, 2023
