Devenit sofisticat și complex, nu atât din cauza multiculturalismului etnic (dat de mobilitatea populației) cât mai ales pe baza policulturalismului (dat de complexitatea jocului de statusuri sociale și roluri publice ori private) din zona urbană și social media, omul contemporan conține mai multe euri identitare.
Exponentul cel mai vizibil al culturii este cinematografia, iar cea mai de succes franciză din istoria cinematografiei a fost lansată prin personajul policultural Tony Stark: supererou, geniu, playboy, miliardar, filantrop / Iron Man (2008). Acest personaj ne delectează prin lejeritatea cu care comută între multiplele euri identitare și se manifestă dinamic în funcție de necesitățile dictate de diferitele statusuri și roluri sociale asumate.
Încă de la apariția sa, prin caracterul populist, postmodernismul a avut de înfruntat un obstacol care i s-a dovedit fatal: multiculturalismul. Deși s-a dorit a fi reprezentativ și unic la nivel global, postmodernismul, din cauza metodei eclectice de a absoarbe și unifica culturile, ia diferite forme de manifestare în funcție de contextul local. Variația de manifestare, imposibil de omogenizat, a dus la acceptarea ideii de subcultură. Însă, subcultura nu are caracter universal, ci local, specific, excentric ori chiar bizar, ceea ce, din perspectivă postmodernă, este indezirabil, cel mult tolerabil dar numai dacă i se aplică eticheta de inferior valoric, și prin asta se dovedește a fi la fel de elitist ca modernismul. Postmodernismul acceptă subculturile doar pentru că are pretenții populiste, ori populismul este integrator, chiar dacă nu inclusiv.
Pentru a corespunde criteriilor moderne și postmoderne, subcultura este considerată nu doar inferioară valoric, ci și parțială (adică acoperă doar anumite aspecte ale vieții, în anumite ipostaze identitare ale individului), în timp ce alte ipostaze ale eu-lui identitar din alte aspecte ale vieții sunt conforme curentului principal, universal. Postmodernismul susține că individul care aderă la o subcultură alege ca în spațiul public să se comporte conform cu normele universale, date de cultura dominantă, iar în spațiul cultural de nișă, acesta se comportă conform cu normele subculturii la care aderă.
Evoluția spre toleranță parțială a postmodernismului a permis deblocarea unei viziuni culturale care evoluează în timp și spațiu, iar prin asta, curentele culturale locale, etnice, au fost desconsiderate valoric și asimilate subculturii, doar că nu mai sunt izolate și conservate precum în multiculturalism, ci suprapuse, întrepătrunse, schimbând reciproc valori, toate subculturile fiind considerate ca având caracter parțial, incomplet, fiind incluse în cultura dominantă.
Pentru prima oară, acestă complexitate culturală compusă dintr-o cultură dominantă și mai multe culturi locale a fost definită în Canada ca fiind multiculturalism; apoi în spațiul ex-yugoslav i s-a adăugat latura interconectării dinamice, fiind extinsă în studii asupra spațiului central și sud american și definită ca Policulturalism; însă, acest policulturalism etnic este incomplet (și ca manifestare, și ca definire), pentru că el a fost definit din perspectiva postmodernă, ori postmodernismul s-a încheiat în 1990, odată cu prăbușirea paradigmei populiste și înlocuirea ei cu paradigma democrației liberale, iar azi trebuie definit din nou, dar dintr-o nouă formă de organizare a culturii, cea liberală, adică, fără prezența unui curent dominant, o organizare bogată în curente noi, care se întrepătrund dinamic, concurențial, impredictibil.
Dacă după 1990 policulturalismul a asimilat și înlocuit atât multiculturalismul etnic cât și populismul eclectic postmodernist, abia după anii 2000, odată cu apariția social-media, pe baza platformei internetului mobil, putem spune că policulturalismul și-a atins potențialul de dezvoltare, pentru că a interconectat micile comunități locale de aceeași orientare și le-a ajutat să depășească masa critică a populației necesare pentru susținerea acelor indivizi reprezentativi, din rândul cărora se rafinează elitele proprii, indivizi care se manifestă cel mai adesea ca blogeri sau vlogeri.
Perspectiva postmodernistă presupune că ea reprezintă apogeul cultural, că nu mai poate exista evoluție dincolo de cultura de masă, ori masele niciodată nu au fost interesate în mod real de cultură, pentru ele fiind doar un alt aspect al mediului natural, partea socială a acestuia, și rareori depășind nivelul de circ/ divertisment. Postmodernismul nu dorește să vadă evoluție dincolo de propriile valori și astfel alege să ignore noile curente, refuzând să recunoască apariția culturilor noi, de sorginte preponderent urbană sau, mai recent, din comunitățile virtuale social media (corporatism, veganism, manelism, respectiv cosplay-manga, etc.) și acceptă numai variațiile din spectrul post-postmodernist, unde se remarcă metamodernismul ca potențial continuator al postmodernismului. Metamodernismul ca noutate vine cu pretenția de reintegrator și mediator între postmodernism și modernism, folosind un mecanism de negociere dinamică, continuă între cele două viziuni exterme.
Acestă deconectare a postmodernismului de la oamenii care aderă la culturile noi, ce nu se află în spectrul cultural clasic-modern-postmodern, intră în contradicție cu caracterul populist și îl reduce numeric la a fi un curent oarecare în vastul amalgam policultural contemporan.
Deși încă este curentul cultural oficial, statal, birocratic, adesea finanțat de la bugetul public, postmodernimul și-a pierdut caracterul dominant, pe care încearcă să și-l recâștige prin mijloacele specifice, însă fără succes, deoarece însăși paradigma liberală și democratică a lumii contemporane este incompatibilă cu monoculturalismul, fie el chiar și populist. În Policulturalism, ne îndepărtăm de omogenitatea paradigmei filosofice care stă la baza viziunii artistice, arta căpătând un caracter particular în timp și spațiu.
Primele încercări de definire ale policulturalismului au eșuat, pentru că ele plecau de la premiza globalistă, care definește un spațiu comun, interconectat, ori acestă perspectivă nu e conformă cu realitatea. Societatea a devenit atât de vastă, de complexă, încât nu mai există un spațiu comun, global, universal, decât poate la nivel de principii, iar ce observăm sunt mai multe spații interconectate dinamic, multidimensional.
Policulturalismul este un ghem de atractori în continuă evoluție, care apar și dispar, atractori care definesc curentele de moment și care schimbă continuu influențe, fără a exista cu adevărat o delimitare clară între aceștia și, în același timp, fiind lipsit de ultimul mecanism de amalgamare al culturilor spre cultura unică, populistă, dorită de postmodernism. Limba de comunicare, ce tocmai a devenit irelevantă (din cauza perfecționării translatorilor automați până la nivelul în care deja au devenit fluenți) face ca social media, cea care ar fi trebuit să unească comunitatea globală, mai degrabă să o divizeze în zone de interes centrate pe atractorii curentelor culturale ale policulturalismului.
În Policulturalism putem defini două modele de interdependență.
Subcultura e o diviziune a unui curent cultural, care se manifestă în particularități pe anumite paliere, dar fără a se separa complet de curentul din care diverg.
Cultura de nișă se diferențiază de subcultură, prin faptul că e completă, adică poate acoperi toate aspectele vieții, chiar dacă adepții nu se manifescă continuu și complet în aceasta și preferă să utilizeze un curent cultural major, în cele mai multe aspecte ale vieții, cum ar fi relațiile publice, lăsând manifestările de nișă doar pentru momentele în care se află în propria bulă culturală.
Problema ridicată de policulturalism este că, acesta fiind complex și dinamic, adică schimbător nu doar în timp și spațiu, ci și în variațiile culturale, care sunt folosite alternativ în schimbări rapide de statusuri și roluri (între serviciu, domeniul public, spațiul privat, familie și prieteni), nu este studiată îndeajuns, făcând policulturalismul cvasi-necunoscut literaturii de specialitate. Nici măcar jocul de statusuri și roluri nu mai corespunde studiilor din literatura de specialitate, din cauza evoluției rapide din ultimul secol. Dintre aceste forme ale culturii prezentului, numai multiculturalismul este cunoscut, pentru că e un continuator natural al culturilor etnice care au fost deja studiate extensiv.
Dificultatea de a defini noutatea adusă de policulturalism face ca acesta să nu fie studiat corespunzător în mediul academic (cu excepția multiculturalismului etnic, ca incluziune în cultura națională din statele de pe continentele americane).
Acestă ignorare academică a policulturalismului face ca noile curente culturale să nu fie identificate, definite și studiate, iar pe baza lipsei aparatului critic care să ierarhizeze valoric creatorii și creațiile lor, mulți autori valoroși nu se pot remarca; creații valoroase nu se pot evidenția, iar consumatorii de rând, nerafinați, nu se pot orienta spre produse culturale de calitate; curentul rămâne amorf, nestructurat și incapabil de dezvoltare și creștere valorică la un nivel superior. Se reiau astfel creațiile în iterații fără număr, uneori în mici variații locale, alteori în variații adaptate fiecărui curent cultural, ajungându-se în cele din urmă la concepul de multivers.
Dacă postmodernismul a inversat piramida valorilor, punând populismul în vârful ei, pentru a crea cu orice preț „unitate în diversitate”, unitate pierdută în modernismul elitist, care elimina tot ce nu corespundea idealului utopic, policulturalismul se reîntoarce la valori și aduce din nou elitele în vârful piramidelor valorice, fiecare curent cultural având propriul sistem valoric și propriile elite. Mai mult, policulturalimul ne arată că există o diversitate culturală în fiecare individ, o diversitate accesată dinamic, conform statusul, rolulului și anturajului de moment: „diversitate în unitate”.
Apogeul valoric cinematografic stabilit de critică sunt premiile Oscar, iar anul acesta, marele câștigător, spre surprinderea criticii de specialitate din România, dar anticipată de agregatorul Rotten Tomatoes și intens discutată de blogeri, este producția „Everything Everywhere All at Once”, iar ea reprezintă recunoașterea dominației policulturalismului.
(va urma)
iunie, 2023
