(fragment de roman)
Tribul amazoanelor
(sau despre cum devenise bărbat)
Nu mai știa cîţi ani avea cînd îi picaseră sub ochi primele pagini din Cioran. Habar n-avea. În orice caz, era adolescent. Să fi fost, oare, prin liceu? Tot ce se poate... Poate doar Bunul Dumnezeu mai poate să ştie... Însă își amintea perfect cum găsise o cărţulie a maestrului, ferfeniţită, fără coperţi și cu multe dintre pagini – îngălbenite şi răscoapte de trecerea inexorabilă a timpului – lipsă: într-un coşcogeamite lădoi masiv, cu vopseaua scorojită şi lemnul ciupit de cari, ferecat cu un lacăt uriaș, trecut prin urechile unor belciuge groase, aflat în podul casei bunicilor paterni, Dumnezeu să-i odihnească! De cîte ori o întreba ce-i în lada aia, bunica îi răspundea, invariabil: Ei, mamă, nişte hîrţoage de demult... Niscaiva acte, ceva fotografii, nici io nu mai ştiu, că de cînd a murit tac-tu mare, amar de vreme, nici c-am mai deschis-o... Era un pod misterios (sau așa i se părea lui pe atunci), cum cu siguranţă sînt toate podurile caselor bunicilor noştri...
Într-o bună zi s-a hotărît şi, negăsind cheia lacătului, s-a înarmat cu ceva unelte, a urcat în pod pe scara din cămară şi s-a apucat de deschiderea lăzii. N-a fost deloc uşor, pentru că belciugele prin care era trecut lacătul ruginiseră complet şi se înţepeniseră în lemnul lăzii. Într-un tîrziu a izbutit şi capacul s-a deschis cu un scîrţîit lugubru, balamalele fiind şi ele la fel de ruginite. Înăuntru, o groază de hîrţoage. Avusese dreptate bunica: teancuri de dosare cu tot felul de documente şi acte legate cu sfoară groasă, în pachete şi multe fotografii dezrămate, înfăţişînd tot felul de personaje în sepia, care îl priveau parcă de pe celălalt tărîm, zăceau ticsite, claie peste grămadă, îmbibate de pulberea groasă a anilor aşternuţi peste ele. Şi, printre toate astea, cartea cu pricina. Sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea. Cum ajunsese ea acolo, n-avea să afle niciodată. Întîmplător sau nu (o fi ceva întîmplător pe lumea asta?), în cărţulia pe care a citit-o rapid chiar acolo, în podul prăfuit, a găsit, printre multe alte ziceri deştepte rău, o mărturisire a autorului (despre care la vremea aceea nu ştia nimic): „M-am format sub zodia curvei”. Hopaaaaa!!! I-a plăcut aşa de mult chestia asta, că i s-a înşurubat în creier defintiv. Adică, ce voia să zică scriitorul ăsta? Cu alte cuvinte, că devenirea lui se petrecuse şi se împlinise sub aripa ocrotitoare a Femeii? Așa se părea. Din clipa aceea, i-a plăcut de Cioran, ăsta, la nebunie, mai ales pentru că, aşa cum i se părea el lui, atunci, părea a fi un pişicher fărʼ de pereche, de care nu prea putea fi sigur cînd e serios sau cînd se joacă în scrisul lui. Ori era o joacă serioasă? Tot ce se poate…
Cert e că vorbele astea ale lui (pe lîngă multe altele) l-au pus pe gînduri serios şi, mai tîrziu, peste ceva ani, nu mulți, cînd revenise la lecturile sale din Cioran și cînd devenise mai citov la cap, cum îi spunea bunică-său (cu alte cuvinte, mai copt la minte), avea să realizeze că şi cu el lucrurile stătuseră cam la fel.
Nici el nu prea se bucurase, în anii formării sale (copilărie, adolescenţă, tinereţe, cum ar fi spus prinţul Tolstoi), de atenţia bărbaţilor din familie sau a altora din preajmă. Bunicii îi muriseră de timpuriu, pe taică-său îl vedea extrem de rar din pricina meseriei sale care îl ţinea departe de casă, iar ceilalţi se încăpăţînau să rămînă într-un fundal palid, imperceptibil ochiului său lăuntric. A rămas pe mîna mamei, bunicelor, mătuşilor şi cercului lor de prietene. Era stăpînit clar de senzaţia că se află într-un trib de amazoane (își amintește că, într-un an, a primit în dar de la Moş Crăciun o păpuşă pe care, de altfel, și-o dorea foarte mult!). Ba chiar, peste cîţiva ani, avea să afle că în rolul lui Moş Crăciun, „cel” care îi aducea daruri an de an, era o... fină de-a bunicii! Amazoanele sale nu puneau preț pe bărbaţii lor nici în astfel de momente sensibile!
Erau vremuri frumoase… Se simţea la adăpost de toate relele lumii, inclusiv de cele provenind dinspre tribul bărbaţilor, care atunci cînd se întîlneau jucau table, beau, fumau şi priveau la televizor numai la fotbal (sau aşa i se părea lui). Pe femeile lor nu prea le băgau în seamă (doar uneori, la nunţi şi la alte paranghelii cînd se lăsa cu danţ), iar pe ei, mucoşii, nici atît. Doar atunci cînd îi sîcîiau, le trăgeau cîte-o scatoalcă! Cînd s-a mai mărit puţin, vajnicii masculi îl luau la stadion, la „meci”, unde crănţăneau seminţe – „albe” sau „negre” – în draci (cumpărate de la ţigănci balabuste cu fuste creţe şi înflorate, care umblau desculţe printre gradene, cu pungile în mînă, hodorogind ca nişte mori stricate: „Hai săminţe, săminţe calde, băeţii, bomboane agricole, patru la leu!”. Astea „patru” erau niște păhăruţe din lemn plin, goale doar ¼ şi-negrite de prea multă folosire, cu care balaoacheşele le puneau seminţele grămăjoară în palmă) şi scuipau cojile pe jos, printre scaune, fumau ca turcii şi apoi striveau mucurile cu vîrful pantofului, printre aceleaşi gradene. Cînd „ai noştri” ratau, înjurau, huiduiau din toţi bojocii şi-şi smulgeau părul de pe cap, iar cînd marcau, urlau şi ţopăiau ca apucaţii, de le ieşeau ochii din cap, feţele li se schimonoseau, făcîndu-i de nerecunoscut, de credea că or să dea ortu’ popii (poate tocmai și de aceea nu-i place fotbalul, drept pentru care nici în ziua de azi nu se duce pe stadioane).
Un vecin de-al bunicii, nea Nicu Cîrnu’, zis Gandi (porecla și-o căpătase de la fizicul pe care-l poseda, uscat ca un ţîr), care le trăgea la măsea cu meticulozitate şi fuma ţigară de la ţigară (doar țigarete Select fără filtru; se scula şi noaptea să fumeze), de parcă avea ciudă pe el, îl chema deseori în atelieru-i improvizat într-un garaj de lemn (fusese maistru legător de cărţi la atelierele marii uzine de utilaj petrolier din oraș) unde, în timp ce lucra, îl iniţia – dincolo de minunatele-i povești pe care i le spunea –, printre multe altele şi în arta înjuratului (n-a pus arta între ghilimele, pentru că la români e chiar o artă, nene, pe bune, despre care va vorbi în la timpul potrivit). Își amintește cum odată, maică-sa (avea, vreo 5-6 ani, poate), l-a muşcat de spate în joacă (era destul de dolofan şi cam pufos). Atunci s-a trezit pentru prima oară bărbatul (dur) din el, care-a apostrofat o implacabil: De ce mă muşti, măăăăăăăh, că mă doooooare, futu-ţi gura mă-tii!!!, fără să realizeze, pe moment, că gura mă-sii mamei era chiar gura bunicii, fiinţă la care ţinea ca la ochii din cap, ca şi la maică-sa, de altfel! Și care mamă a rămas siderată şi, pe un ton scăzut, cu ochii holbaţi de uimire, cu respirația tăiată, l-a întrebat de unde a auzit el o aşa gozăvie. „De la Gandi, de unde să aud!” i-a răspuns sec, debordînd de sinceritate şi nici că i-a mai păsat de strigătul ei de luptă: „Dacă te mai aud vreodată, să ştii că-ţi rup gura aia spurcată!” (aha, și-a mai zis în sinea sa, de la gură mi se trag mie toate pocinoagele, hehehe!).
Toate amazoanele (pe numele lor Aneta, Dochi, Lenuța, Mimi, Bliba, Fița, Anișoara, Vali, Stela, Lizica, Toia, Mărioara, Nana și care-or mai fi fost) au aflat imediat „nenorocirea” – băiuțelul înjură! – şi aşa s-a terminat, pentru o vreme, cu vizitele sale în atelierul lui Gandi, unde îi plăcea atît de mult să zăbovească. Şi asta mai ales din pricina fabuloasei atmosfere din acel loc magic, înţesat cu tot felul de unelte minunate şi îmbibat cu odoruri pe care le simte şi acum în nări: cele ale cleiului de oase pus la topit şi al sforii de cînepă, al vopselurilor, bronzurilor şi lacurilor misterioase, dar mai ales al hîrtiei şi cartoanelor de tot felul, care umpleau pînă la refuz acel spaţiu de basm. Pedeapsa amazoanelor a fost cruntă, necruţătoare: i s-a închis poarta cu cheia şi i s-a intezis cu desăvîrșire să iasă din curte. Asta pînă cînd, într-o bună zi, disperat de dorul atelierului şi al lui Gandi, și-a luat inima-n dinţi și a sărit hoţeşte gardul, netemător şi fără să-și rupă hainele sau să se julească în cădere...
Păstrează şi acum un volum tare drag lui, Toate pînzele sus! de Radu Tudoran, legat de Gandi. Şi cînd îi e dor de atelierul lui (adică de cei mai frumoși ani petrecuţi pe planeta de mult dispărută a copilăriei sale), ia cartea şi-o adulmecă. Pentru că acest volum păstrează şi acum, între paginile lui, parfumul fabulosului atelier, cu toate că de atunci a trecut noian de vreme… Ori poate fi doar o părere? Dumnezeu știe...
După Cioran, al doilea adagiu care i a limpezit decisiv procesul de dumirire privind eternul feminin (ale cărui reprezentante începuseră să-l și pe el, ca pe tot omul), a fost (ceva mai tîrziu), acela a lui Nichita Stănescu: Bărbatul este o femeie ratată. Care pur și simplu, l-a întors pe dos dar, paradoxal, nu l-a oripilat. Dimpotrivă. Din clipa în care l-a citit prima oară, și l-a tot repetat, ca pe-o poezie, pînă a priceput ce vrea să spună.
Bref, nu e ceea ce, cu un termen generic, s-ar putea numi feminist, dar nici nu crede în așa zisa „supremaţie” a „speciei” bărbaţilor. Pur și simplu îi plac oamenii deştepţi (vorba ceea: mai bine la pagubă c-un deştept, decît c-un prost la cîştig!), a căror companie o agreează şi a căror amiciţie, cînd i se oferă, o cultivă. După umila sa opiniune, singurul atu al bărbaţilor este doar mușchilatura (cum i se spunea pe atunci în mahalaua sa). Și atît. În rest, crede că bărbaţii fac prostii mult mai mari și mult mai des decît femeile, pentru că se bazează pe acest singur avantaj, care le oferă imboldul sine qua non de-a face tîmpenii. Şi el, uneori, cînd comite cîte una, simte aşa, cum i se încordează toţi muşchii. Îi creşte brusc forţa, simte cum adrenalina îi diluează uzul raţiunii şi-i zbîrleşte exponenţial tot sistemul osteo-muscular. După ce-i trece, îi pare rău. De prostia făcută...
Unul dintre antrenorii săi de pe vremea cînd făcea handbal de performanţă, obișnuia să răcnească la ei, de pe marginea terenului, în timpul meciurilor, cînd gafau sau jucau anapoda: „Ia-o cum trebuie de mîner (la minge se referea!), joci ca o pizdă, băi, femeninuleeee”(sic!)! Ei, toate ca toate, da’ chestia aia cu femeninule, pe el, unu’, îl scotea din minţi… Îl putea înjura de mamă, de tată (cu care antrenorul fusese chiar coleg de liceu), de rude, de prieteni, îl putea compara cu toate organele anatomice posibile, da’ de ce să-l facă pe el „femenin”? Pînă într-o zi cînd, în timpul unui meci, după ce îl cadorisise cu apelativul obișnuit, s-a oprit cu mingea în mînă şi, privindu-l fix în ochi și fără să-i tresară vreun mușchi pe față, trăgîndu și o moacă à la Buster Keaton, i-a replicat calm, zîmbind ironic, dar suficient de tare încît s-audă toată asistența: „Pupa-m-aţi în pizdă!” Evident că s-a întrerupt partida cîteva minute să poată rîde arbitrii şi toţi oficialii, başca ăia din tribune, care se tăvăleau pe jos. Era şi o statuie, întruchipînd un atlet, plasată într-un mic scuar înierbat la intrarea pe teren: era convins că şi aia se prăbușise de pe soclul ei, înecîndu-se de rîs! După meci, antrenorul ăsta a venit la el în vestiar, i-a strîns mîna şi i-a zis, bătîndu-l, amical, pe umeri: „Băi, maimuţoiule, de data asta mi-ai plăcut! Ai gîndit cu creierul tău, nu cu muşchii bucepşi! Acu’ s-a văzut că nu ţi-a dat statu’ cap doar ca să nu te plouă-n gît!!! Hă, hă, hă!!! Acum eşti bărbat adevărat, băi, sulă! Bravo!”
Aşa a devenit el bărbat, pe la vreo 15-16 ani, pe un teren de handbal, graţie acestui antrenor (despre care o să vorbească pe larg, la momentul potrivit). A devenit bărbat mental, evident, în creier, adică acolo unde, foarte mulţi dintre aceia din rîndul cărora face parte, ar trebui să fie dar nu-s.
Din păcate, antrenorul lui a trecut, de ceva vreme, la cele veșnice. În ultimii ani ai vieţii sale, îl vizita la birou pentru a-l vedea și a mai sporovăi cu el, ca la plecare să-i spună, aşa cum numai el ştia s-o facă: Tăticuʼ, ai crescut cum trebuie, sub aripa mea protectoare! Sînt mîndru de tine!... Dumnealui e unul dintre extrem de puţinii bărbaţi puternici și adevăraţi pe care destinul i-a dăruit, pe care l-a preţuit enorm şi de la care a învăţat multe lucruri care i-au prins bine, după aceea, în adevărata sa viaţă de bărbat... Și nu numai!
