Salutări de pe litoralul românescul...

N-aș putea spune că-s amorezat lulea de mare. Însă nutresc un anume sentiment inefabil pentru ea – care de multe ori, ca și în cazul de față, se transformă, brusc, în dor – generat nu neapǎrat de acea copleșitoare vastitate acvatică în sine, ci, mai cu seamǎ, de locurile și oamenii acestora, peste care respirarea ei se așează, ca o învǎluitoare și răcoroasă boare, aidoma unei nevǎzute și abia perceptibile vibrații, peste întreaga fire: plajele brǎzdate de umbrele alungite ale clădirilor sau ale copacilor de pe țǎrm pierzîndu-se în undele etern-mișcătoare, verzi-sinilii ale apei, în ceasurile tihnite de dinaintea înserării; apoi falezele semețe, aidoma zidurilor unei vechi cetǎți, care amplificǎ țipetele pescărușilor, franjurate acestea de lungi semnale cu sonoritǎți de tulnic ale sirenelor vapoarelor adǎstate în larg, undeva pe linia orizontului, acolo unde văzduh și ape-s totuna dar mai cu seamă străzile labirintice, pavate cu piatră cubică, ori macadam, copleșite de-o liniște celestă, sub acea ireală luminǎ arămie a amurgului unei zile de toamnă. În acele clipe nepereche din amurg, cînd doar pulberea diafan-aurie a soarelui blînd catifelează orice contur, atunci și numai atunci în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip și-a amintiri sărate... Atunci pare că însuși timpul se oprește din curgerea-i fireascǎ, împietrit undeva pe acele străduțe care-ți urcă sau coboară pașii, dinspre sau înspre mare, printre casele din alte vremuri rînduite cuminți pe lături, vegheate cu pioșenie, parcǎ, de vechea biserică elenă, splendid surprinsǎ în tonuri picturale suave, filigranate translucid de penelul – atît de sensibil și atent la detalii – prietenului meu Dan Ciachir, în proza sa «Treptele mării»: Nu era nimeni în biserica grecească din Constanța, sau o fi fost femeia de la pangar, însă nu i-am simțit prezența. Cînd am ieșit afară, trecuseră acele minute care despart ziua de seară: se aprindeau luminile, iar zgomotul valurilor se auzea acum distinct. Oprit în loc, cu ochii spre apă, s-ar putea să fi avut atunci sentimentul mării și poate și ispita Răsăritului, indusă de dulcea decrepitudine a bisericii elene din Constanța.

Majoritatea acestor imagini mi s-au fixat în memoria afectivă încǎ de la sfîrșitul anilor ʼ70 ai secolului trecut (cei mai lipsiții de griji ai copilăriei și ai adolescenței), cînd în fiece vară, alături de părinți sau bunici, îmi petreceam în fiecare vară, două-trei săptămîni în Constanța și Mamaia iar mai tîrziu, în Eforie Nord sau Sud (sau Carmen Sylva, cum era numit acesta din urmă pe vremuri și cum îi plăcea bunicii să-i spună).

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire

Nu mai știa cîţi ani avea cînd îi picaseră sub ochi primele pagini din Cioran. Habar n-avea. În orice caz, era adolescent. Să fi fost, oare, prin liceu? Tot ce se poate... Poate doar Bunul Dumnezeu mai poate să ştie... Însă își amintea perfect cum găsise o cărţulie a maestrului, ferfeniţită, fără coperţi și cu multe dintre pagini – îngălbenite şi răscoapte de trecerea inexorabilă a timpului – lipsă: într-un coşcogeamite lădoi masiv, cu vopseaua scorojită şi lemnul ciupit de cari, ferecat cu un lacăt uriaș, trecut prin urechile unor belciuge groase, aflat în podul casei bunicilor paterni, Dumnezeu să-i odihnească! De cîte ori o întreba ce-i în lada aia, bunica îi răspundea, invariabil: Ei, mamă, nişte hîrţoage de demult... Niscaiva acte, ceva fotografii, nici io nu mai ştiu, că de cînd a murit tac-tu mare, amar de vreme, nici c-am mai deschis-o... Era un pod misterios (sau așa i se părea lui pe atunci), cum cu siguranţă sînt toate podurile caselor bunicilor noştri...

Într-o bună zi s-a hotărît şi, negăsind cheia lacătului, s-a înarmat cu ceva unelte, a urcat în pod pe scara din cămară şi s-a apucat de deschiderea lăzii. N-a fost deloc uşor, pentru că belciugele prin care era trecut lacătul ruginiseră complet şi se înţepeniseră în lemnul lăzii. Într-un tîrziu a izbutit şi capacul s-a deschis cu un scîrţîit lugubru, balamalele fiind şi ele la fel de ruginite. Înăuntru, o groază de hîrţoage. Avusese dreptate bunica: teancuri de dosare cu tot felul de documente şi acte legate cu sfoară groasă, în pachete şi multe fotografii dezrămate, înfăţişînd tot felul de personaje în sepia, care îl priveau parcă de pe celălalt tărîm, zăceau ticsite, claie peste grămadă, îmbibate de pulberea groasă a anilor aşternuţi peste ele. Şi, printre toate astea, cartea cu pricina. Sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea. Cum ajunsese ea acolo, n-avea să afle niciodată. Întîmplător sau nu (o fi ceva întîmplător pe lumea asta?), în cărţulia pe care a citit-o rapid chiar acolo, în podul prăfuit, a găsit, printre multe alte ziceri deştepte rău, o mărturisire a autorului (despre care la vremea aceea nu ştia nimic): „M-am format sub zodia curvei”. Hopaaaaa!!! I-a plăcut aşa de mult chestia asta, că i s-a înşurubat în creier defintiv. Adică, ce voia să zică scriitorul ăsta? Cu alte cuvinte, că devenirea lui se petrecuse şi se împlinise sub aripa ocrotitoare a Femeii? Așa se părea. Din clipa aceea, i-a plăcut de Cioran, ăsta, la nebunie, mai ales pentru că, aşa cum i se părea el lui, atunci, părea a fi un pişicher fărʼ de pereche, de care nu prea putea fi sigur cînd e serios sau cînd se joacă în scrisul lui. Ori era o joacă serioasă? Tot ce se poate…

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire

O cunoscuse pe bătrîna florăreasă, în urmă cu aproape douăzeci de ani. De la ea lua întotdeauna cele mai suave crizanteme galbene care pot exista pe pămînt. Numai crizanteme galbene. Iar în fiecare an, chiar de ziua ei onomastică, îi trimitea printr-un comisionar un buchet uriaş de crizanteme galbene.
De cîte ori i se întîmpla să aibă ceva mai mult timp, făcea un drum în piaţă, nu neapărat pentru a cumpăra flori, ci, mai cu seamă, pentru a sta la taifas cu ea. Îl încînta cu adevărat acest lucru, simţind că şi pe ea o bucură prezenţa lui. Îi plăcea s-o asculte povestind cîte-n lună şi stele. Aşa şi ajunsese să-i ştie viaţa pe de rost…

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire

Pe mine, unul, copil fiind, aflat, pe la începuturile vieții, pădurea mă înspăimînta cu asupra de măsură. După fiecare copac, parcă așteptam ițirea unor creaturi fioroase, fantastice, de-a dreptul fabuloase, cum numai în basmele străvechi descoperisem, gata să mă înghită pe nemestecate...

Eram de-o șchioapă atunci cînd am început să fiu luat de bunicul (care fusese odinioară și vînător, și căruia, acum, îi plăcea nespus să stea ore-n șir, pitulat, privind sălbăticiunile care forfoteau prin desișuri, cu binoclul sau cu ochiul liber, în loc să le-mpuște...), să mergem la casa pădurii, unde unchiul Tudor, mezinul, era pădurar și împreună cu care formam pe loc un mic corp expediționar, care colinda, pe cele mai labirintice cărări, numai de ei știute, prin ascunsele cotloane ale unui mirific codru secular, care astăzi mai există doar în închipuirea mea...