„Din momentul în care, într-o după-amiază însorită de octombrie, un prieten mi-a şuierat la telefon „Bătrâne, a murit
Nino”, nu m-a mai lăsat în pace un adagiu al Anei Blandiana despre Eminescu care, spunea domnia sa, „nu a fost răpus de
o boală, ci a renunţat din dispreţ.”
Da, cred că Nino Stratan a renunţat din dispreţ. Un dispreţ suveran şi asumat, faţă de noi toţi cei care, contemporani
cu fiinţa sa trecătoare, ne-am prefăcut a-i citi cărţile, a-i şti nevoile, a-i însenina singurătatea, a-i împărtăşi
spaimele…”
Astăzi, la douăzeci de ani de la moartea sa, acest început de necrolog pe care l-am scris pentru o publicație ploieșteană (astăzi dispărută), nu mai este sau nu mai pare atât de dramatic ca atunci, la o zi după cumplitul eveniment...
O fotografie uitată prin arhive
...În urmă cu vreo zece ani a ajuns în presă o fotografie care ne înfățișa pe mine, pe Nino, pe bătrânul poet George
Moroșanu și pe directorul de atunci al Bibliotecii Nicolae Iorga. Am căutat în stufoasa mea arhivă și am dat de această
fotografie cu care vreau să încep această evocare a prietenului meu, poetul Ion Stratan...
Era în iunie 1985, când conducerea bibliotecii a hotărât redeschiderea, după o perioadă în care nu a funcționat,
cenaclul literar pentru copii. Nino era, la vremea copilăriei sale, unul dintre „răsfățații” acestui cenaclu, debutând
încă din vremea cursurilor gimnaziale în plachetele editate de bibliotecă. Printre cei care au coordonat activitatea
cenaclului sunt nume care la vremea aceea însemnau ceva în cultura locală, și aș aminti aici pe Hristu Cândroveanu,
soții Martha și Simion Bărbulescu, Doina Tomescu, Nicolae Rădulescu-Lemnaru... Dintre toți, însă, se detașa poetul
George Moroșanu care a „moșit” aici mulți tineri scriitori.
Eu eram cu vreo patru ani mai mare decât Nino. La vârsta liceului eram membru al unui alt cenaclu vestit în epocă –
„Inimi tinere” – numai pentru liceeni și studenți și, îmi aduc foarte bine aminte când m-am întâlnit acolo pentru prima
dată cu Ninel – așa cum îl alintau toți cei din preajmă. Era prin anul 1968, la o ședință obișnuită de cenaclu,
prezidată de poetul George Moroșanu, prozatorul Anton Tănăsescu și profesorul Eugen Stănescu-Cloșca, când s-a auzit o
bătaie discretă în ușa de la mansarda clădirii de pe fosta stradă Doftanei (azi Tache Ionescu). N-a zis nimeni „–
Intră!”, astfel încât ușa s-a deschis scârțâind și a pătruns în încăperea aceea pe jumătate luminată, un... copil (pot
oare să-i spun așa?) cu fața îmbujorată, cu bretonul tuns scurt, ținând la subsuoară o mapă sau un caiet mai mare decât
cele obișnuite... S-a dus direct la Nea Georgică, iar bătrânul poet l-a mângâiat pe creștet și i-a spus să ia loc.
Citea, în seara aceea, Mihai Tatu, și el, la vremea, aceea un tânăr poet remarcabil. N-a mai putut continua pentru că
toți ne uitam la Ninel care părea ușor intimidat, așezat între liceeni și studenți, care erau ceva mai mari decât el.
Atunci, în momentul acela în care eram cu toții, pe cât de stânjeniți, pe atât de curioși de prezența puștiului,
bătrânul poet, care-l cunoștea de la cenaclul Bibliotecii Nicolae Iorga, l-a rugat să citească ceva din caietul lui. Și
astăzi îmi aduc aminte de vocea lui copilăroasă care citea cu sârg ceea ce scrisese acolo, în caietul lui.
Aceasta este prima mea imagine cu Nino Stratan...
...Peste ani ne-am întâlnit în fotografia asta din 1985, când Nino deja debutase în volum în 1981 cu „Ieșirea din apă”, apoi făcuse parte din „Aer cu Diamante” alături de Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Mircea Cărtărescu, iar volumul „Cinci cântece pentru eroii civilizatori” din 1983 l-a consacrat definitiv în ceea ce s-a numit „Generația 80”.
Povestea acestei fotografii este una obișnuită. Directorul de atunci al Bibliotecii Nicolae Iorga din Ploiești,
profesorul Gheorghe Maxim a hotărât, împreună cu neobosita bibliotecară Doina Tomescu, șefa secției de carte pentru
copii, să redeschidă Cenaclul pentru scriitorii-copii și să-l numească „Orfeu”. Directorul l-a invitat pe bătrânul poet
George Moroșanu să „predea” ștafeta mai tânărului său confrate, Ion Stratan. Eu am fost invitat să deschid un cenaclu de
arte plastice și să vorbesc acestor tineri care au umplut până la refuz sala Teatrului Equinox despre posibilele virtuți
scenice ale creațiilor lor literare cât și să aleg dintre ei, tineri care să se exprime și în zona artelor plastice
(grafică, ilustrație de carte, scenografie, arte vizuale).
Aceasta este legenda fotografiei cu pricina. La câteva zile după asta, cea care a făcut fotografia, șefa proaspăt
înființatei secții, numită, cam pompos, „mediateca” – doamna Maria Vaida, mi-a adus trei cópii ale fotografiei, din care
două să le dau prietenilor mei, Nino și Moroșanu. Lui Nino i-am dat fotografia a doua zi la birou, pentru că în acea
perioadă am fost colegi la serviciul bibliografic al Bibliotecii Nicolae Iorga. A privit amuzat fotografia și a băgat-o
în buzunarul de la piept mulțumindu-mi cu zâmbetul ăla al lui pe sub mustață. În aceeași zi l-am vizitat acasă pe
bătrânul poet George Moroșanu pentru a-i înmâna fotografia. Era o oră bună de vizită, cu ceva timp înaintea somnului său
de după-amiază, când am sunat la ușa casei sale, vrând doar să rămân în prag și să-i înmânez bucata aceea de carton
lucios în care erau imprimate chipurile noastre. Numai că bătrânul poet a insistat să rămân la un ceai în sufrageria
încărcată de cărți și reviste, iar prin fereastră să văd, cu înminunare, curtea interioară a Filarmonicii de Stat
(astăzi purtând numele compozitorului Paul Constantinescu) cu care se învecina casa maestrului. Poetul a privit îndelung
fotografia, mormăind ca doar pentru el „ce frumoși sunteți!”, iar eu terminându-mi în grabă ceaiul am dat să plec. Numai
că la plecare m-a întrebat dacă am și eu un exemplar. I l-am arătat și mi l-a cerut. I-a spus fiului său să-i aducă
stiloul („știi tu care!”) și s-a semnat în josul fotografiei...
Poezia lui George Moroșanu – mai ales după apariția volumului său „Iarba stelelor” – a fost pentru mine și Nino, dar și
pentru mulți din generația noastră, aceea a sfârșitului de deceniu ’60 al secolului trecut, un model de scriere
poetică...
Nino la... Equinox
Pare o parafrază la Festivalul artelor NICHITA LA ECHINOCȚIU care, iată, anul ăsta a ajuns la cea de a 20-a ediție. Dar
nu, nu este o parafrază...
...Este o realitate dintre cele mai obișnuite...
În anul 1979, când am ajuns, în sfârșit, după multe peripeții, cu serviciul în Ploiești, după ce mi-am „satisfăcut”
stagiatura la Breaza preț de vreo șase ani, am încercat să reiau legăturile cu vechii mei prieteni ploieșteni. Printre
primii la care m-am gândit a fost Nino. Greu de găsit! Cred că încă mai era student la filologie în anii aceia pentru că
puțini dintre noi mai știam ceva despre el. Am aflat, mai târziu că, pe vremea aceea, a fost printre fondatorii
celebrului „Cenaclu de luni”, patronat de chiar profesorul lui din facultate, criticul și istoricul literar Nicolae
Manolescu, cenaclu în care s-a „copt” generația optzeciștilor. Abia prin anul 1981, după reluarea activității Cenaclului
Ion Luca Caragiale la Palatul Culturii din Ploiești, Nino a devenit o prezență remarcată în lumea literară a
Ploieștiului, iar odată cu debutul său în volum („Ieșirea din apă”, Editura Cartea Românească, București, 1981; redactor
Mircea Ciobanu), Nino ne apăruse tuturor ca fiind un „scriitor adevărat”, adică om care debutase în volum, ceea ce era,
la vremea aceea, un titlu de glorie.
Am constatat, cumva amuzați, că debutasem amândoi în revista Amfiteatru în același an, 1972, el cu un grupaj de poezie
susținut de Ana Blandiana, iar eu cu proza „Cad numai frunze”, propusă spre publicare de scriitorul (pe nedrept uitat)
Adrian Dohotaru, amândoi redactori de rubrică în amintita revistă.
În scurt timp Nino a ajuns liderul Cenaclului Ion Luca Caragiale din Ploiești, la care participam și eu din când în
când, mai mult pentru că aveam mulți prieteni acolo. Întâlnirile dintre acest cenaclu și teatrul meu au devenit, la un
moment dat, obișnuite, numai că Nino venea, din când în când, singur ca să asiste la repetițiile mele, care constau, de
foarte multe ori, în studii de mișcare și improvizații de text. Nino se așeza undeva, în întunericul sălii și privea
tăcut și fermecat de ceea ce vedea și auzea. La mulți ani după aceea a și scris un text, un fel de eseu sau poem în
proză despre ceea ce îl fascinase atunci și de atunci. Aici, câteva fragmente din acest tulburător text „Regizorul Mihai
Vasile este un demiurg dramatic. Există regizori care stilizează, regizori care interpretează și regizori care crează.
Domnul Mihai Vasile crează... Domnul Mihai Vasile este, în cea mai înaltă măsură, un artist al creației și nu al
interpretării cuvântului și gestului... Sunt onorat pentru faptul că soarta mi-a oferit privilegiu de a asista la
spectacolele Domniei sale. Suntem contemporani cu absolutul.” („Nichita Stănescu. Album memorial”, Editura Mythos,
2023). De multe ori, după o asemenea experiență trăită pe viu în sala teatrului nostru, ne ruga să mai rămânem împreună
„la o tacla”. Ne așezam pe scenă, iar el venea cu pasul său greoi, se așeza lângă noi, sau în fața noastră și, după
câteva vorbe spuse cu sfială, tăceam cu toții, iar el ne privea cu o curiozitate de copil pe fiecare în parte sau ne
cuprindea cu privirea sa pătrunzătoare, pe toți deodată... Mi-a mărturisit mai târziu cât de mult l-au inspirat aceste
experiențe spirituale...
Venea cu predilecție la spectacolele din cadrul proiectului nostru, Teatrul poeziei. Iar dintre acestea, cele care
izvorau din creația marelui său prieten, Nichita Sănescu, îl cucereau cel mai mult. „Autoportret”, „Bufonul și Moartea”,
„Antrenorul de îngeri”, „La multă vreme după Potop” și, mai ales, „Măreția frigului” îi creau, după spusele proprii, o
adevărată stare de... anamneză.
Chiar după ce a văzut premiera spectacolului „Antrenorul de îngeri” a scris, printre altele, în revista ateLier 21:
„Spectacolul său, «Antrenorul de îngeri» după poemele lui Nichita Stănescu este o enluminură a atingerii degetelor
gândului cu trupul eteric al artiștilor. Îngerii săi suferă sau se revoltă, «cad în timp» sau se ridică deasupra
existenței. Gândurile lui Mihai Vasile țin în mână, ca într-o cvadrigă, toate tensiunile serafice ale artei. Vârstele
trec asemenea unei cascade prin corpurile metafizice ale personajelor. Timpul spectacolului este timpul vieții noastre,
pentru că am început să trăim într-o vreme în care sfera nașterii și a morții poate fi zărită cu ochiul afectivității.”
În anii din urmă ai vieții sale, mi-am luat inima în dinți și i-am propus să facem un spectacol din creația sa lirică.
Parcă aștepta de mult timp o asemenea propunere pentru că, tot lucrând la text și la viziunea scenică, era de o
febrilitate pe care nu i-o cunoscusem până atunci. Adaptam, de comun acord, la oralitate, unele sintagme, scria texte
noi, imaginam împreună sau fiecare separat imagini plastice și sonore care să facă înțelese metaforele sale sau, din
contră, să le adâncească și mai mult misterul. Era o nebunie...
Doar că a intervenit boala, apoi un divorț neașteptat și dureros, boala mamei și în cele din urmă – ceea ce l-a afectat
poate cel mai mult – tăcerea și absența prietenilor...
Proiectul nostru, care căpătase și un titlu (provizoriu, ce-i drept), „Cenușa în apă” a rămas suspendat, până când,
odată cu moartea poetului, a... murit și el definitiv.
Mai târziu, ah, atât de târziu, cred că la vreo zece ani de la moartea sa, am făcut mai mult un exercițiu scenic, adică
un spectacol-lectură cu câțiva dintre actorii reprezentativi ai teatrului meu pe care l-am numit „Eu am trăit în casa
asta”, spectacol care a avut un succes imediat la public, încât a devenit un eseu filmic care este acum la loc de cinste
în arhiva media Equinox-Mythos...
Amintiri dintr-o dimineaţă de marţi, 13...
În dimineaţa friguroasă a zilei de marți, 13 decembrie 1983, zăboveam în dreptul vitrinei unei librării din centrul oraşului, când, reflectat în geam, l-am zărit pe Nino Stratan, care venea spre mine. M-am întors către el şi i-am spus vestea pe care tocmai o auzisem la radio: Nichita murise cu câteva ore înainte. Zâmbetul cu care urma să-mi spună bună dimineaţa a îngheţat sub mustaţa lui stufoasă, şi-a pus mâinile pe obraji iar căciula lui din blană sintetică a alunecat pe o parte, dându-i alura unui personaj din Caragiale, încurcat, neputincios, aiurit. A stat aşa câteva secunde, după care, ca într-un vis, ne-am strâns în braţe ca şi când noi doi ar fi trebuit să coborâm, aşa îmbrăţişaţi, în pământ. Multe lucruri memorabile s-au întâmplat în ziua aceea... Ţin minte multe dintre ele. Dar îmbăţişarea aceea dureroasă, ca de capăt de lume şi de timp rămâne şi astăzi ca o amprentă pe trupul meu.
Eternitatea e după colț
Am preluat acest titlu al unei minunate cărți de proză scurtă a scriitoarei Corina Cristea, apărută la Editura Albatros
pe la începutul anilor ’70, pentru că mi s-a părut cel mai potrivit să scriu asta după dispariția lui Ion Stratan.
Într-un fel, bănuiam că existența lui Nino devenise precară. Dispariția din viața lui a mamei pe care o iubea nespus și
cu care împărțise multe din bucuriile și nefericirile sale, apoi o boală care-și arăta colții din ce în ce mai des și
multe altele care pentru noi păreau... detalii, dădeau, într-un fel, semnele sfârșitului. Dar atunci când s-a și
întâmplat – brusc, fără o suferință îndelungă, ca o ultimă zvâcnire a vitalității sale – șocul morții lui, pe care l-am
încercat noi, ceilalți, a fost foarte puternic.
Scriam atunci printre altele, în necrologul amintit la începutul acestui text: „Ion Stratan a făcut parte din primul
grup de zănateci, care a lovit cu berbecele în porțile epigonismului nichitian. Nu este deloc întâmplător faptul că a
doua sa carte este de fapt participarea la un manifest deloc transparent, alături de Traian T. Coșovei, Florin Iaru și
Mircea Cărtărescu, ce s-a numit «Aer cu diamante» și pe coperta căreia s-au fotografiat toți patru, tineri și trufași,
pe o locomotivă din cel de-Al Doilea Război Mondial. Cum nu este iarăși deloc întâmplător că el, Ion Stratan, a luptat
cel mai mult și cel mai greu cu umbra maestrului său. Tocmai lui i-a fost dat să poarte stigmatul nichitian, care era
vizibil și care-l deranja tocmai pentru că era vizibil. Ion Stratan a scris, după propria-i mărturisire, douăzeci și
două de cărți. Toate de poezie. A ținut foarte mult la ele. Cărțile acestea par scrise pentru un alt timp. Nino însuși
avea strania impresie că noi nu le știm citi. Din această pricină era foarte neliniștit când îi apărea câte un nou
volum. Avea, aproape organic, nevoia de a-i împărtăși viziunile, de a-i înțelege neliniștitele metafore, de a rezona cu
principiile universului său.”
...În vara anului 2003 m-a rugat să trec pe la el, spunându-mi, misterios, că vrea să-mi dăruiască ceva anume. Anul
acela n-a fost deloc unul liniștit pentru noi. Se împlineau 70 de ani de la nașterea lui Nichita și 20 de la moartea sa,
iar eu și Nino, alături de alți intelectuali doream să facem niște ceremonii decente de-a lungul întregului an. N-a fost
să fie. Încăput pe mâinile politicienilor și administratorilor culturii locale, totul s-a transformat într-un cortegiu
de „acțiuni” bifate atent în agendele lor de birou, îmbrăcate în piele: fanfară (Dumnezeule Mare!! – fanfară!?!? Un
obicei care rezistă și astăzi!) la bustul poetului (o sculptură care are și așa destule probleme estetice și memoriale)
din centrul orașului, vizite în școli ale unor delegații de scriitori, unii care nici nu l-au cunoscut vreodată pe
Nichita, sforăitoare conferințe despre viața și opera lui etc. etc.
Ne-am obosit amândoi, alergând de la o sală la alta, invitând oameni care au trăit și creat alături de Nichita, teatrul
meu a jucat câteva spectacole la sediu și în deplasare, Nino și Traian (T. Coșovei) au vorbit la Muzeul Memorial Nichita
Stănescu și la noi, la Teatrul Equinox, despre Nichita Stănescu în felul lor degajat și anecdotic, ceea ce i-a
impresionat foarte mult pe tinerii care au venit în teatrul nostru ca să-i asculte...
N-a fost ușor pentru Nino care cam luase mult în greutate în anii aceia...
...Deci, m-a chemat să-i fac o vizită. Mi-a deschis mama lui, minunata doamnă Stratan, care mă trata deseori ca pe un
fiu. Nino trona în capul mesei din sufrageria încărcată de rafturi pline de cărți și cu pereții ușor afumați de cât
tutun au acumulat în ei de-a lungul timpului, s-a ridicat ceremonios și mi-a zis să iau loc... Nu-l recunoșteam în
astfel de ceremonii iar mie îmi treceau prin cap tot felul de presupuneri. A scos dintre filele revistei Convorbiri
literare un fel de pliant spunându-mi: „– Mi-a apărut, în sfârșit, „Casa părăsită”. Vreau să-ți dăruiesc primul
exemplar.” Și acolo, pe loc, pe un colț al mesei mi-a dat autograful acela care m-a emoționat atât de mult. Am aproape
toate cărțile sale cu autograf, dar acest supliment al revistei Convorbiri literare pe care Nino a scris cu scrisul său
repezit: „Pentru Domnul Mihai Vasile, prieten unic și geniu teatral – dragostea și recunoștința cu multe urări din inima
lui Nino Stratan. 11 august 2003” este, cred și acum, cel mai prețios dar pe care mi l-a putut face prietenul meu,
Nino...
La câteva luni după moartea sa am pus acest excepțional ciclu de poeme într-o carte, o primă carte postumă, care s-a distribuit în sute de exemplare la prima ediție (martie 2006) a Festivalului artelor NICHITA LA ECHINOCȚIU, festival care s-a născut – printre alte nenumărate cauze – și datorită dispariției premature a poetului Ion Stratan, care a fost, pentru mulți dintre noi, „mărturisitorul” întru Nichita Stănescu...
Scriam în preambulul cărții „Casa părăsită”: „Această carte apare acum, chiar dacă ea a fost un proiect al lui Ion Stratan și al meu, încă din anul 2003. A văzut desenele și am imaginat forma sa finală care, desigur, nu era cea care înseamnă cartea de acum. De altfel, nici nu ne-am imaginat-o tipărită neapărat. Era tot un fel de joc nichitian, la care ne dedam cu voluptate, imaginând desene, spații albe, texte... ...dar gândul nostru, secret sau nu, era acela de a o reda cititorilor, după ce apăruse ca supliment al revistei Convorbiri literare, numărul din iulie 2003. Se înfăptuiește lucrarea aceasta acum, ca un omagiu adus poetului, dar și ca un început la ceea ce ar trebui să fie rânduirea sa onestă și decentă în memoria celor care-l vor citi de acum încolo...”
O întâmplare cât o prefaţă de carte...
Întâmplarea. Era, cred, în toamna anului 1998, când l-am întâlnit pe Nino Stratan care se îndrepta către Biblioteca
Nicolae Iorga, cu mersul său greoi, legănat, dar care mai păstra încă ceva din eleganţa sportivului de performanţă care
fusese în tinereţe. A jucat multă vreme tenis de câmp și chiar a fost, la un moment dat, și arbitru de scaun. Nu-l mai
văzusem de ceva vreme aşa că, pentru câteva minute, ne-am aşezat, rezemați de gardul de fier forjat al Palatului
Culturii, la un mic taifas, bucuroşi de revedere. După cele câteva nimicuri spuse în grabă, mi-a destăinuit că merge la
bibliotecă să recitească una din cărţile lui Nichita Stănescu, multe din ele cu autograful marelui poet pentru Nino și
pe care le dăruise încă din anii optzeci acestei instituţii, care le păstra într-un excepțional fond documentar. Nu l-am
întrebat nimic un timp, aşa că tot el a continuat:
– Vreau să recitesc „Respirările”. E acolo ceva care nu-mi dă pace...
Întâmplarea nu se oprește, însă, aici...
La ediția a doua a Festivalului „Nichita la echinocțiu”, în anul 2007, la doi ani de la moartea lui Nino, m-am apucat să
„construiesc” un spațiu memorial Nichita Stănescu-Ion Stratan, undeva, într-o sală de la etajul al doilea al Palatului
Culturii. Am împrumutat (cu mare greutate, căci publicațiile din fondul documentar nu se împrumută niciodată) câteva din
cărțile lui Nichita Stănescu pe care Nino le-a dăruit Bibliotecii Nicolae Iorga, pentru a scana și a expune autografe,
desene (ale lui Sorin Dumitrescu, în special), facsimile etc. pentru acest spațiu memorial. Răsfoind aceste cărți atât
de prețioase am descoperit cu o imensă uimire adnotările lui Nino Stratan făcute pe marginea unui capitol din
„Respirările” lui Nichita Stănescu. Capitolul se numeşte „Dintr-un abecedar marţian” iar ceea ce poartă paginile acestea
acum, adică textul tipărit al maestrului şi adnotările şi sublinierile aproape frenetice ale discipolului, se constituie
într-un sublim detaliu de istorie literară. Să fi fost făcute aceste atât de personale adnotări atunci, în ziua aceea
când ne-am întâlnit cu ani în urmă? Să fi vrut atunci să verifice dacă nu cumva i-a scăpat ceva? Greu de știut. Aproape
imposibil de aflat! Cert este că aceste adnotări există și azi acolo, în exemplarul acela al „Respirărilor” lui
Nichita... Neputând face mare lucru cu ele, eu nefiind nici critic și nici istoric literar, am rugat pe două dintre
fostele mele studente să încerce să descâlcească această enigmă. Așa a luat naștere o carte specială, apărută în anul
2009 la Editura Libertas din Ploiești, care s-a numit „PALIMPSEST. Clar-obscur în relația literară dintre Nichita
Stănescu și Ion Stratan”, semnată de Andreea Mihalcea și Elena Enișor.
Le-am propus celor două tinere scriitoare să analizeze acest fapt literar, le-am pus la dispoziţie opera lui Ion
Stratan, pe care o aveam de la acesta cu autograf (fapt important pentru descifrarea scrisului nu tocmai lizibil al
acestuia), precum şi toate detaliile de care dispuneam în ceea ce priveşte relaţia literară şi de prietenie dintre cei
doi poeţi. Concluziile la care au ajuns cele două tinere autoare au fost uimitoare. Chiar dacă n-ar fi adevărate şi tot
ne-ar uimi. Pentru că cercetarea lor a fost extrem de minuţioasă, textele au fost comparate şi evaluate ca într-un
laborator, iar concluzia, deloc străvezie, a fost aceea că Ion Stratan a putut să se „elibereze” de umbra maestrului său
tocmai recitindu-l, tocmai analizându-i acestuia ideile, nălucirile, străfulgerările de genialitate, cu ochiul şi mintea
poetului matur care era la ora adnotărilor.
Asociat constant şi, poate, exagerat cu maestrul său, Ion Stratan a scris o poezie care defineşte nu numai o epocă
literară (îndeobşte cunoscută ca fiind a „optzeciştilor”) ci şi o conştiinţă literară, o mărturie a unui poet
convulsionat de timpul în care a trăit, lucru confirmat, în parte, şi de adnotările făcute acestor texte nichitiene. De
altfel, este impropriu să le numim adnotări, în sensul de dicţionar (însemnare, notă care explică, întregeşte un text;
adnotaţie), pentru că ele sunt de fapt reflexii scânteietoare ale unei inteligenţe aparte, ale unei nevoi aparte.
...Într-un fel, Ion Stratan s-a uitat în oglindă şi, în locul chipului său, l-a văzut, înceţoşat, pe cel al maestrului.
De aceea, ca într-o poveste borgesiană, discipolul a încercat să scrijelească, să râcâie cu febrilitate, uneori cu furie
oglinda, dar tot timpul cu nevoinţa de a-şi găsi şi regăsi acolo propriul chip…
Calambur, calambururi. Substantiv neutru...
Cât de... neutru?
Ion Stratan era foarte cunoscut pentru calambururile sale orale – găselniţe inteligente şi, de cele mai multe ori, pline
de haz, scornite pe loc în dialogurile cu ceilalţi.
Prin 1998, la Editura Athenaeum, a apărut sub îngrijirea lui Bogdan Stoicescu o primă selecție a acestor vorbe de duh,
cu titlul „Cafeaua cu sare”.
Acest prim volum a fost mai mult o joacă de-a cuvintele, în care Ion Stratan, calamburgiu din stirpea lui Şerban
Cioculescu ori Nichita Stănescu, şi-a transferat oralitatea pe pagina de carte. Iar, à propos de Nichita Stănescu, nu
pot să trec peste „autograful” acestuia pe cartea „Noduri şi semne” pe care i-a dăruit-o lui Ion Stratan în anul 1982 şi
care arăta cam aşa:
„Marelui Ion Stratan,
os din os Stănescian
ceste noduri, şi, şi semne,
de noi doi destul de demne
şi privite, Stratanite
şi Nichite.”
La Ion Stratan calamburul era şi o bună oportunitate de a-şi spune părerea despre atât de multe şi variate lucruri. Îmi îngădui să citez câteva, la întâmplare, din acest prim volum:
• România este ţara tuturor probabilităţilor.
• Shakespeare este un autor care a scris exact cât trebuie.
• Orice s-ar zice, există, printre altele, partide creştine şi partide cretine.
• Elena Ceauşescu a fost împuşcată pentru hărţuire sexuală a poporului român.
• Tradiţionala ospitalitate românească cu pâine şi dosare.
• Am întâlnit doi disperaţi şi trei tipi trisperaţi.
• Se pare că nici Securitatea nu a colaborat cu Securitatea.
• Statu' ia Libertăţii ce-i al libertăţii.
• Căldurile astea ar trebui interzise prin lege.
• Şi mâncarea este un medicament împotriva foamei.
• Aer condiţionat de numărul persoanelor din încăpere.
• Să te C.F.R.-ească Dumnezeu de scumpirea biletelor de tren.
• Ray Charles e un interpret ce n-a văzut Parisul.
• Noaptea e un sfeşnic bun.
Când a apărut cel de-al doilea așa-zis volum al „Cafelei cu sare” imediat după moartea poetului, o apariţie pripită (s-a vrut prima carte postumă a poetului), de-a dreptul jenantă, cu un editor difuz care a inserat printre texte, ostentativ, şase... fotoviziuni intitulate (oare de Ion Stratan?) „Răstigniri”, fotografii făcute, e-adevărat, de poet, aflat, în acel an al redactării acestei cărţi, într-o profundă depresie, fotografii conţinând cărţi ale domniei sale, însoţite când de un pachet de ţigări, când de o scrumieră plină de chiștoace, când de o lumânare aprinsă dar, cel mai adesea, de un cuţit de bucătărie – aluzie jignitoare la sfârşitul tragic al poetului –, am fost intrigat dacă nu chiar revoltat de-a binelea. Formatul, ca de altfel şi conţinutul acestei apariţii editoriale, în colecţia „Cărticica de buzunar” (?!?!) în care textele autorului sunt, nici mai mult, nici mai puţin... numerotate, ca un fel de index al gândirii sale, cât şi grave erori de preluare a textelor din manuscrise, greşeli (numeroase) de tipar (şi nu numai), toate acestea m-au făcut să cred că aceste scrieri inedite ale lui Ion Stratan ar fi putut fi tratate cu mai multă deferenţă.
În anul 2015, la zece ani de la moartea sa, mi-am luat inima în dinți și am purces la îngrijirea și editarea acestui al
doilea volum.
Subintitulat „Paradoxuri şi parafraze” acest al doilea volum din „Cafeaua cu sare” (Editura Mythos, Ploiești, 2015) are
o cu totul altă alură decât primul, cel apărut în anul 1998.
Aici poetul „s-a luat în serios” şi şi-a colectat notaţiile fugare din caiete ori din foile disparate, aruncate prin
sertare sau rătăcite în rafturile înţesate de cărţi din camera sa, făcând o selecţie extrem de riguroasă. Astfel încât
cititorul se află deodată într-o altă... dimensiune a personalităţii lui Ion Stratan, anume aceea a unui spirit în
alertă, în criză chiar; jocurile nu mai sunt doar de cuvinte, ci devin, pe alocuri, grave ori amare consideraţiuni,
unele din lapidarele sale texte sunt adevărate poeme într-un vers (apud Ion Pillat, „Poeme într-un vers”, 1936), altele
sunt parcă începuturi sau teme de proze sau de poeme, uneori reflecţii triste sau tăioase despre lumea în care a trăit
cu personajele ei cu tot, alteori frânturi de gând enigmatice, eliptice şi, desigur, multe calambururi inteligente şi
hazoase. Acest volum al doilea al „Cafelei cu sare” pare mai degrabă un fel de memento (nu ştim cât de... jurnalier) cu
însemnări fugare pe bucăţele de hârtie aflate mai tot timpul lângă locul în care-şi concepea opera poetică, la masa de
scris.
Reflecţii de felul „Nu îmi mai bat capul în privinţa unui vers. Îmi bat sufletul...” sau „Viaţa mea, ca trecutul unei
planete nevăzute.” sau „N-am trăit o experienţă mai cumplită decât viaţa.”, culminând cu (de exemplu) „Îmi pare rău că
nu am supravieţuit.”, trădează starea de spirit din ultima perioadă a vieţii sale, bântuit de stafiile ratării, a
trădărilor de tot felul, a nerecunoştinţei contemporanilor („Nici îngerii morţii nu se purtau cum s-a purtat critica
literară cu opera mea.”), a neputinţei poeziei de a mai crea emoţii într-o lume cibernetizată şi artificială („A murit
şi copilul nostru, Poesis.” sau „Câştiguri iluzorii şi pierderi reale.”) etc. etc.
Umorul său, spumos, acid şi spectaculos altădată, este acum estompat de ceea ce viaţa mai mult i-a luat decât i-a dat:
„Unii au salariul pe card, eu am salariu, cu emoţii, pe cord.”, „Atâtea lucruri am pierdut în viaţa mea – viaţa însăşi
printre altele.” sau, atât de premonitoriu și crud „Dacă nu aş fi scriitor, m-aş sinucide, deşi, pentru că sunt, îmi vin
asemenea gânduri...”
Ion Stratan a avut această extraordinară bucurie a construcţiei lexicale, lucru constatat şi de criticii operei sale poetice. Aici, însă, în aceste texte eliptice, eliberat de canoanele poeziei, a excelat în paradoxurile acestei limbi române pe care a iubit-o şi pe care a respectat-o tocmai pentru ceea ce a avut ea mai bun pentru un poet ca el: vitalitatea.
„Sunt poet şi-atât!”
„Ion Stratan e un poet ludic la graniţa metafizicului” - afirma Ştefan Augustin Doinaş despre confratele său mai tânăr
în anul 1991.
Ion Stratan însuşi spunea despre el: „Sunt poet şi-atât!”
...Şi totuşi, într-o seară (aşa cum îi plăcea să facă din când în când, atunci când îl vizitam), a scos un vraf mare de
hârtii scrise cu litere mari, ca un fel de caligrafie a nerăbdării, şi mi-a citit o... proză. Se numea „Barza” şi m-a
avertizat că, de fapt, este doar un exerciţiu de vacanţă. Am aflat, în schimb, la multă vreme după aceea, că mai citise
proza respectivă şi altor prieteni comuni. Se... testa pe noi, într-un fel care era numai al său. Să fi fost oare un
gând mai tainic acesta de a scrie şi proză? Greu de spus acum, când fiinţa lui terestră ne-a părăsit.
Plecarea din lume a prietenului meu m-a făcut ca, la un moment dat, să-mi fac vreme doar pentru lectura cărţilor sale. O
altă lectură. Fără vecinătatea lui molipsitoare. Am constatat, aproape fără să vreau, că tot ceea ce mă impresionase în
seara în care mi-a citit „Barza”, se regăsea acum în mari părţi din cărţile sale, şi anume în acelea în care poezia se
transfera către un alt joc al imaginarului, acela al unui fel de scenariu de film. Aşadar, constatam că nu era doar un
exerciţiu de vacanţă. Era ceva mai mult: un fel de transgresie a poeticului către un loc doar de el ştiut, un loc al
autoseducţiei, al voluptăţii dramaticului discret, vag autobiografic. Cum de trecusem atât de uşor şi atâta vreme peste
acele aşa-zise poeme în proză, care de fapt erau crochiuri ale unor scenarii sau proze? Cum de nu comentasem niciodată
cu poetul aceste „devieri”?
...Acum e, cumva, târziu să-mi mai pun asemenea întrebări. Constat doar că acolo, în cărţile de poezie din ultimii săi
ani de creaţie, tentaţia prozei era evidentă.
Dincolo de tandreţea cu care-şi înfăşura, în dramă, personajele, mai era ceva. Acel ceva pe care-l împrumutase din
poezie. Un fel de absurd, frânt brusc, născător de finaluri surprinzătoare.
...Îi dăruisem, pe la începutul anilor două mii, o carte cu traducerea unor texte din Daniil Harms, de care se bucurase
ca un copil. Acum îmi dau seama de ce: şi el, ca şi scriitorul rus, vedea lumea printr-o lentilă spartă, iar lumea, aşa
văzută, era întoarsă pe dos, răsfrântă în nenumărate fragmente, scursă prin crăpăturile lentilei. Numai că la Ion
Stratan obiectele şi oamenii se contopeau într-un fel de mitologie a cotidianului redus la absurd, un fel de fantastic
calm, deloc spectaculos, fără să facă să fie evidente celebrele „fisuri în real”, aşa cum definea fantasticul Roger
Caillois.
Ludicul de care vorbea Ştefan Augustin Doinaş nu era doar la nivelul cuvintelor sau al invenţiei lexicale (unde, fie
vorba între noi, Nino Stratan era un maestru desăvârşit!) ci mult dincolo de această falie textuală, poetul împrumutând
de la maestrul său, Nichita Stănescu, şi pofta construcţiei dramatice într-o zonă periculoasă, la graniţa dintre poezie
şi proză.
El va rămîne „poet şi-atît!”
Numai că, fără să fi cotrobăit prin sertarele şi biografia sa mai mult decât era necesar, am găsit aceste câteva texte,
unele publicate, altele nu, unele asumate ca fiind poeme în proză, altele trecute sub tăcere, pe care le-am adunat
într-o carte. I-am pus, cu o oarecare sfială, titlul unui ciclu de poeme în proză care m-a cucerit și anume „Crimele din
Strada Cerului” și am publicat-o în anul 2013 la Editura Libertas din Ploiești, republicată 11 ani mai târziu, în 2024,
la Editura Mythos din Ploiești.
„Nichita Stănescu a fost un barochist abstract care contrazice alergia la sublim a vremurilor noastre.”
Astfel sfârșea Nino un interviu acordat scriitoarei Ioana Scoruș. Tăios, exact, necruțător.
Ca și existența lui, atât de scurtă, tulburată și tulburătoare...
În rest, vorba lui Ludwig Wittgenstein cu care încheie al său „Tractatus Logico-Philosophicus”, „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”.
