nod
mă îmbrățișează o pasăre cu aripi infinite
eu nu o iubesc dar ea, da!
o urăsc pentru această iubire
plămânilor mei le-au crescut pene
ea se bucură nespus, îmi spune
că-i tot mai aproape de suflet
mi-e frică
nu-i blândă ucide fără milă, tot!
chiar și dimineața aceea
când am senzația c-am renăscut
ea o prinde și o rupe
iar eu nu știu efectiv pe unde să evadez
ea mă iubește nespus, îmi spune mereu
într-o zi am să fac o gaură în penajul ei
am să-i sfârtec înveliș cu înveliș
până când am să văd zorii zilei din nou
n-are cum să ajungă la suflet, nici eu nu am ajuns
sunt un biet călător cu buzunarele goale
pantaloni rupți îmbrățișat de o pasăre neagră
prin lume
adevărul e că suntem mai buni în a fi răi
rău și bine o pojghiță subțire de gheață între suntem
într-un dans perpetuu
nu ne pricepem tot timpul
ne lovim atunci când ritmul muzicii ne ia
prin surprindere
sau pur și simplu nu ne este în sânge
în afara sferei noastre hăul ne strigă pe nume
îl auzim îl vedem îl simțim îl ignorăm
de foarte multe ori îl visăm
cum ne înghite știi căderea aceea în gol
când vrei să te trezești și nu poți
și nu ești foarte sigur că visezi sau că ai murit
de fapt clipele alea de incertitudine
parcă ar fi cele mai lucide clipe din viața ta
când de fapt nu te mai regăsești nicăieri așa este
nu suntem ai nimănui
nici măcar nouă nu ne aparținem
ce bine că ne distanțăm iluzia fericirii
ne dă această senzație că nimic rău nu se poate lipi
de noi sunt acele momente când pur și simplu zbori
mergând și plângi râzând pentru că tu crezi
că poți crede până la capăt în ceva
pentru că blestemata aia de speranță nu-ți dă voie
să renunți
te face să lupți până la ultima picătură de sânge
stoarsă din tine
așa ești tu construit ar spune unii alții
și-ar băga picioarele în ea de viață â
și ar dansa nebunește pe pojghița aia subțire
de gheață știi de ce
pentru că avem doar o singură șansă
acum
cercuri de păsări zboară printre nori
azi e soare cu dinți în casă suntem puțini
fugim de oameni
cuvintele îngheață sub măști
ne prefacem că suntem bine
ne râd ochii și-atâtea scenarii peste scenarii
culori peste culori noiembrie așa nu ai fost
frați părinți bunici ce mai faceți
nu ne-am văzut de mult timp
e frig și stăm în case puțini lângă sobă
în tăcere doar lemnele trosnind pustiu
am învățat să plâng fără zgomot
fără nimic
oamenii mă văd și trec apă liniștită
unduiri circulare neant ploaia vine
din senin niște nori adunați plumburiu
se întunecă e târziu i-am pus visului mască
just in case îi râd ochii
îl văd îl simt e a doua mea viața
nu-s numai eu e toată lumea
suntem mulți de data asta un pic mai apropiați
dar nu-i decât o imagine imaginație
frați părinți bunici nu ne-am văzut demult
ce mai faceți
păpușile spun te iubesc
liniștea asta ne ucide lent de parcă viața
nu ar face exact același lucru
dar ne place să dăm vina unii pe alții noi în noi
să ne scoatem curați ca cei mai buni pământeni
nu, de ce să oprim planeta hai să mergem până la capăt să ne scoatem ochii permanent
să cântărim iubirea gram cu gram
până o să o luăm razna
să auzim păpușile spunând te iubesc
da, ca într-un blestem
noi să răspundem automat și eu!
nu, nu opriți planeta vreau să merg până la capăt
odată a fost o mare albastră ca un univers nou creat
două inimi de carne strâng scoici
și apoi le aruncă înapoi in mare doar una rămâne
și se apropie de ea învățând sunet cu sunet
despre liniște
te iubesc! ...
și eu!
