01. noaptea în care m-am întins alături de Dumnezeu
era o noapte înaltă, după cât de ușor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânși pe stârv,
am închis ochii așteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului,
după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzurați, semn că iubirea dintâi îmi trecuse.
voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe
un trup și nu mă voi despărți de cap atât de repede cât mi-ar dori bogații orașului.
de un prost-gust desăvârșit,
împăratul mi-a spus:
poți să scrii un psalm și mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
brațe de oameni și tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înșele privirea,
ceea ce mi se părea de neînțeles.
ospățul nu începuse fără semnul în care lumea
își punea mari speranțe, focul își trecea limba pe fețele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte și cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca și cum aș fi ignorat
înțelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise, devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuțea,
șarpele nu părea să știe să mintă.
într-adevăr, nu părea.
02. ideea de a scrie
te iubesc așa cum o fetiță își strânge păpușa la piept
crezând că îi va spune
mamă
așa cum păsările sar de pe un tren pe altul și cablurile nu le fac niciun rău
sau cum ploile acoperă crăpăturile
pentru ca țăranul ion să se întoarcă acasă ud
aspru
până la piele gata să uite cât a trebuit să aștepte până a sărutat pământul convins că de atunci
ești a lui
așa cum sunt eu de ideea de-a scrie
03. casa soarelui
ninge atât de frumos, încât nimeni nu poate
să-mi facă vreun rău.
după somnul ce-a ținut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.
doctorul îmi arată un punct: definește
normalul, după mintea mea,
în mâini potrivite lutul ia forme umane.
am văzut munți de pământ scoși
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândețe și apă,
din tăișul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.
bunicul, din ce în ce mai puțin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năștea și nu voia singură, privea către ușă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul plin de lumină,
încercam să-l trezesc ca pe un om pe care
nu-l poți atinge cu mâna.
05. căpșunarul
Mi-au adus ce-a rămas de la alții. Am aruncat farfuria cât colo. Iar m-au bătut. Mi-au pus foarfeca-n păr, m-au târât, m-au călcat în picioare.
Le-a fost frică prea mult. Doar viața poate lovi așa de rău. Stăteam cu mâna întinsă, parcă cerșeam. Nu știam ce se-aude: apa din streașină ori sângele meu, clocotitul. Ceilalți copii dormeau prost;
dădeau vina pe mine. Educatoarea și-a scos haina
și-a zis: nu așa se educă un suflet!
Am început să văd prin pereți. Șoapte cu forme gotice sau altfel de cum citisem în cărți, dar absolut goale; palmele mamei. Visam. Nicio line-ntreagă. De la încheietură la vârfuri. Faguri de căpșuni.
Îmi era ciudă să vorbesc răgușit așa că i-am scris: ia-mă acasă! Doctorul mi-a pus mâna în piept: ăsta moare râzând, dați-i sânge.
Sau mai faceți! Nimeni nu îndrăznea să mă taie
Femeia în alb mi-a zâmbit: Îți e frică? Ba nu!
Mirosea a mâncare!
