I se spunea Dexter, deși numele lui avea parcă o rezonanță mai apropiată de adevărul absolut. A plecat înspre nimicul din gândul său, înspre marea cea mare, înspre lumea de dincolo de lume. Era acum în pragul de sus al disperării. Era acum acolo, deși încă nu plecase la propriu nicăieri. Dexter a îmbrăcat nebunia și s-a deghizat în propovăduitorul propriei nefericiri, fosta lui mare iubire s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale dorinței de preamărire. Eul din sine a plecat pe un drum fără de întoarcere.
Își aducea aminte cum fugea de acasă pe dealul cel mare de peste calea ferată – întovărășindu-se cu dulăul din bătătură, Ursache, un ciobănesc de toată frumusețea, negricios ca un urs caucazian și morocănos precum un bunic în zilele lui bune. Dar mereu alături. Aproapele. Ajungea la piatra din lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în drumul lor spre absolut. Era aproape deasupra lumii, ca în visele lui colorate dinaintea Crăciunului. Era acolo doar el cu sine și cu dulăul nedespărțit. Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume, începea marea aventură. Mâinile pipăiau scoarța copacului unde atârnase altădată întreaga magie a prăbușirii. Era acolo. Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit. Trupul copacului se deschidea la îmbrățișarea lui ca o ușă spre cer, cu zumzet de insecte orchestrând muzici numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al eului rătăcitor. Era cu mult mai aproape de absolut decât și-ar fi putut vreodată imagina. Starea de lucruri. Starea de fapt. Trans(z)bordarea.
Când a decis că trebuie să plece, nu s-a gândit nicio clipă la urmări. Era conștient că nu mai trebuie să se complacă în suferințe inutile. În suferințele după o iubire absurdă. Iubirea care l-a trădat. Iubirea care l-a făcut să îndure suferințele tânărului Werther ca și cum alte suferințe n-ar mai fi existat pe această lume. Fusese încorsetat în brațele nepotolite ale unei umbre abandonate pe ulița de la marginea unui sat. Monumentul care l-a făcut să-și piardă capul în definitivul uitării. Era omul fără cap. Ființa decapitată pentru care soarele nu mai răsărea de după dealuri ci, chiar din ochii tulburați ai unei iubiri nefericite. Abandonase ființa și starea de android. Era acum patrupedul închis în cușca neputinței. Era subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița luminii, a iubirii, dominând ulița satului de la poalele munților.
A deschis ușa cafenelei de pe strada îngustă și a urcat scările șovăitor; parcă avea o presimțire sumbră. Deși nu el mergea, ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut. Își căuta un loc. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul relaxării. I-a văzut împreună la masa din colț, ochi în ochi, cu buzele aproape unite, cu mâinile împreunate într-un dans al dorinței nestrunite; a simțit că pământul de sub picioare se transformă în limbi de foc. Devenise cenușă. Și ceea ce era și mai cumplit, niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemișcată.
La piatra din lună vorbea o limbă neînțeleasă. Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual. Modul prin care abandona formele fără fond în căutarea absolutului. Trupul copacului devenea trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de îndrăgostiți îmbrățișați într-o lumină eternă. Când simțea atingerea ca pe o vibrație, era deja în trupul copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să pulseze. Prin frunzele lui, epiderma se transforma în rouă. Prin seva lui, neuronii se scăldau într-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceea albă, înfiptă pe vârful muntelui din timpuri imemoriale. Piatra din lună îi spuneau localnicii rătăciți secular. Piatra din lună care te ducea în lumea de dincolo de lume.
Rămăseseră înțepeniți la masa din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe, marmoreice, altădată nemișcate, începuseră să tremure și ochii ei se dilatau precum un melc ieșit la vânătoare, după prima ploaie de primăvară. Ea nu mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața lui, tumefiată, alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă. Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra întâmplării. Era prototipul din Țipătul lui Munch, era una dintre figurile emblematice pogorându-se din seria neagră a lui Goya. Prin Dexter răbufneau toate suferințele omului decor. Secundele păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clown ului nedorit.
Pe coasta ungurului cu nume românesc, alerga uneori să o îmbrățișeze pe cea nemișcată, era în prispa casei, unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice, obiecte manufacturate ale poftelor sexuale nesăbuite, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, împiedicându-se printre promisiunile unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, nemișcat, cu dorințe de preamărire. Primele atingeri, primele sentimente îngropate în cenușa uitării; primele șoapte transformate în fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, pradă poftei celuilalt, transformat într-o legumă carnivoră, devorându-și propriile neputințe. Secole trăind în cea mai teribilă minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență, doar pentru satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar el, Dexter.
