Vecernie
hipnotizat
soarele privește în craterul apusului
învăluit în văzduh
în mireasma zilei a patra
o linie magică
desparte lumina de întuneric
și în umbră îngerul cântă
veșnicia îngenuncheată
în urma ultimei raze
tot cerul îl pleacă odată cu mine
Mama
peste sufletul meu a pus stăpânire
un anotimp fără nume
uneori mă visez desculț
alerg peste pietrele scăldate
în râuri de lacrimi
în așteptarea unei minuni
de înger rămas
seară de seară furișată timid
în memoria mea nu te sfiești să-mi spui
că aștepți bucuria invitației la o cină
între cer și pământ
Nostalgie
sub tălpile desculțe iarba cea crudă se pleacă
verde și moale și udă de rouă îmi fură privirea
răzlețit mi se culcă în poală îmi arde-n călcâie
cândva
pe Tabor copilăria zburda cu îngerii fără aripi
copii ca și mine
Când oamenii tac
mărginită de umbrele fără frunze
cu mâinile vârâte adânc în buzunare
luna nu are nevoie de măști
distanțată de nori o creangă uscată
se rupe sub tălpi și printre gânduri
își face loc suspinul timid
vântul fluieră un colind
într-o noapte de iarnă
surprinzător masca facială schițează
un zâmbet
