Timpului i se acordă atât o dimensiune fizică, o dimensiune abstractă, cât și una filozofică. Este un personaj inventat, prezent în viața noastră prin convenție, un statistician al trecerilor, o formă prin care încercăm, credem noi, să rămânem ancorați în realitate, să nu ne pierdem într-o lume a iluziilor. Totuși, viața oricărui obiect sau ființă are ciclurile sale de existență, interferate unele cu altele, cu o obiectivitate proprie, aproape indiferentă la a celorlalte existențe din jur. Timpul ne solicită întrebări, clasificări, istorii, liste și este tot atât de artificial pe cât este de rece.
Când vine vorba de spațiu, însă, deși noțiunea lui este tratată de fizicieni ca având aceeași importanță, constatăm că el este impregnat de subiectivism și ținut minte în funcție de emoțiile transmise. Spațiului i se dau nume, locurile sunt marcate de existența noastră, de reacția noastă. Este suficient să menționăm numele unui loc, pe care l-am vizitat sau nu, și, imediat, mintea noastră va alătura numelui o emoție. O imagine, o făcătură mentală sau întâmplări petrecute aievea și ținute minte. Pe acest suport imaginativ s-au născut literatura și arta, exportatoarele de imaginar în lume, cele care hrănesc la nesfârșit exteriorul într un tot mai mare și mai adânc fenotip uman.
Înăuntrul nostru, procesele de integrare a spațiului sunt la fel de complexe. Tot ce vedem, atingem, mirosim sau gustăm devine parte din noi înșine, ne construiește subtil zi de zi. Legăturile noastre cu spațiul sunt organice, ne asumăm spațiul ca pe o dimensiune personală, menită să ne definească. Ne auto-construim prin parcurgerea diferitelor spații, prin explorare, analiză, răspuns emoțional, selectare și memorare. Putem spune că spațiul determină identitatea fiecăruia, ca un organ global al vieții.
O ficțiune va avea același efect mental ca realitatea în care trăim, prim capacitatea de a vizualiza lumile propuse de scriitori și visate de ei. În acest caz, legăturile sunt interioare, dar se răsfrâng și în exterior, pentru că visele devin adesea realitate, prin modul de viață, aspirație, inovație și, uneori, prin construcție (vezi artele plastice și arhitectura). Unde începe și unde se termină spațiul imaginativ sau cel real? Nicăieri, suntem, în legătura noastră cu spațiul pe Banda lui Möbius, parcurgem distanțele dintre interior și exterior în toate momentele vieții.
Spațiul real, virtual, imaginar; spațiul mental, ficțional; spațiul orașului și spațiul intim, al amintirilor, al fricii, al fericirii; tot felul de încăperi, mai mari și mai mici, pe care le parcurgem și le uităm sau le păstrăm în memoria noastră afectivă, cu tot atâtea fețe și cu tot atâtea stări de spirit. Transformate, idealizate, amestecate. Niciodată așa cum le-am vizitat prima oară, niciodată pe deplin schimbate. Micșorate sau alipite altor fragmente, rearanjate, decolorate sau impregnate cu noi revelații, spațiile călătoresc din locul lor fix, real sau ficțional, în memoria noastră, într-un lung proces de asimilare-uitare, până devin cu totul altceva. Uneori doar o adiere, alteori amintirea unei apăsări a cărei origine am uitat-o. Devin emoții amintire sau repere luminiscente într un proces creativ continuu.
Ar fi suficient să rămânem o săptămână in aceeași cameră, să ne aducem aminte un loc anume, să îl descriem zi de zi, și ar rezulta tot atâtea descrieri diferite câte încercări am face. Întregi sau mutilate de memorie, locurile rămân în memoria trupului nostru și îl vor trata pe ca pe un spațiu de depozitare al ricoșeului. Din acest unghi, spațiul pare ca nici nu există, sau, dacă există noi nu vom ține minte decât răspunsul senzitiv pe care l-am trimis acelei prezențe exterioare sau ficționale. Intimitatea cu spațiul este atât de adâncă încât devine la fel de important ca un organ coordonator al vieții personale. Ne putem simți înstrăinați sau confortabil, ne putem simți intrigați, curioși sau acasă, prin răspunsul pe care resorturile noastre intime îl au față de spațiu.
Chiar și atunci când literatura evocă trecerea timpului, va apela tot la reperele spațiale schimbate, reconfigurate. Prin răspunsul emoțional primit la re-vederea spațiului. Poezia, mai ales, va fi cea care se va exprima în registrul ecourilor legate de amintiri, de traversarea unor spații, evocând tremurul liric prin ancore și legături cu locul, culorile, formele lumii. Nicio poezie nu poate fi total ruptă nici de vis, nici de experiența trecerii prin lume. Chiar dacă adesea timpul are o fascinație aparent mai mare, pentru a-l exprima, scriitorul va evoca spațiul. Timpul este atât de străin și de lipsit de trăsături care pot fi exprimate direct, încât, până și ideea morții pare goală de conținut, dacă nu este definită prin consecințele ei particularizate de loc și context.
Literatura își definește personajele prin sugerarea spațiului în care trăiește un personaj (sau mai multe), iar sentimentele acestora sunt sugerate într-un roman prin evocarea spațiului, a legăturilor afective cu locurile și obiectele înconjurătoare, prin amintirile care leagă lumea interioară cu cea exterioară. Toate epocile și culturile sunt legate de regândirea și redecorarea spațiului, iar uneori, pentru a sugera trăinicia unei culturi, oamenii au încercat să fixeze în spațiu simboluri neclintite sute, uneori mii de ani.
Spațiul suntem noi, iar noi ne extindem sau ne restrângem dincolo de corpul în care ne-am născut, iar dacă proprietatea spațiului fizic nu a mai permis, ne-am făcut un hard extern în virtual, unde totul este posibil, încercând să eludăm timpul prin iluzia unei eternități virtuale, mult mai convenabilă, pentru că, nu e așa, în cazul unui eventual colaps, nimic din lumea fizica nu ar fi distrus. Doar lumile imaginate, depozitele de informații și sentimentul unei călătorii dincolo de imaginație ar fi afectate. Un fel de a fi sentimentali față de efemerul generaționist sau de cel al emoțiilor care fug tot timpul, ne face să ducem în virtual ce nu putem păstra nici pe pământ, nici în memorie, ca o alternativă a supraviețuirii cu orice preț a tot ce am iubit. Aici oamenii au început să își scrie poemele, să își trăiască iubirile interzise, să își dea în petec uneori, ca într-un uriaș carusel pe care legile pământești nu le permit.
Pot fi oriunde, în spațiul din afara mea sau în cel dinăuntru; de fapt, în amândouă în același timp. Sunt învăluită în mine însămi, am multe link uri spre toate dimensiunile. Pot crea o poveste. Sau ziua de mâine în care voi locui.
