Poate este doar o întâmplare faptul că în urmă cu o săptămână scriam câteva cuvinte despre romanul ”Detaliu minor” al scriitoarei palestiniene Adania Shibli, iar astăzi voi scrie câteva vorbe despre romanul ”Librarul din Gaza” (”L'homme qui lisait des livres”) de scriitorul marocan Rachid Benzine – profesor, islamolog și cercetător la Fonds Ricoeur, figură marcantă a islamului liberal, deschis dialogului cu creștinismul.
Și poate că tot o întâmplare este și faptul că ultimele pagini ale romanului le-am citit într-un restaurant, iar lângă masa la care stăteam era o familie de evrei – o familie extinsă, vreo unsprezece persoane, astfel că, din punct de vedere succesoral, am inventariat cel puțin trei clase de moștenitori. Cel mai bătrân era bunicul (nu am nicio îndoială), iar restul erau descendenți de gradul I și II.
Bunicul, hai să-i punem Șimeon, era singurul vorbitor de limbă română – cu accentul acela evreiesc pe care îl ador. Vorbea dezinvolt cu chelnerițele și traducea cererile comesenilor. Tocmai parcurgeam ultimele rânduri din carte – imaginea din prima zi de martie 2025 când o masă de sute de metri a fost întinsă de-a lungul străzilor străjuite de imobile aflate în ruină datorită rachetelor israeliene, iar oamenii, reduși la condiția lor de ființe umane, iau împreună cina de Ramadan – când una dintre fetițele de la masa evreilor a spart un pahar. S-a făcut liniște în local.
La masa evreilor atmosfera s-a tensionat puțin, așa că nu m-am putut abține și am exclamat: ”Mazel tov!” Toată lumea, evrei și neevrei, a izbucnit în râs. Bătrânul s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de masa la care stăteam și m-a salutat: shalom! S-a prezentat și... culmea... îl chema Șimeon. Mi-a spus că este originar din Rădăuți și că a emigrat în Israel în 1951, după ce a fost nevoit să poarte steaua galbenă, să stea în ghetoul improvizat în oraș și a scăpat ca prin minune de deportarea în Transnistria.
L-am ascultat cu atenție și am încercat să acopăr coperta cărții cu cotul. Șimeon mi-a văzut mișcarea și m-a întrebat ce citesc. O carte despre un librar, un librar din Gaza. Șimeon a tresărit când a auzit cuvântul ”Gaza”. Intuiam această reacție a bătrânului, dar nu am adăugat nimic. Nu am citit-o, a spus Șimeon, după care a făcut o pauză și m-a rugat să-i povestesc despre acest librar din Gaza.
Păi, am început să-i povestesc, totul începe cu un fotoreporter, Julien Desmanges, care este corespondent de presă în Gaza. Șimeon mă întrerupe: da, Gaza este ca un magnet pentru fotoreporteri. Îi dau dreptate și îi arăt un fragment de la începutul cărții: ”Angajatorul tău, pe de altă parte, preferă copiii care plâng printre ruine, soldații răniți lângă tanc, imobilele găurite de tirurile de rachete. Ziarele n-au ce face cu viața banală.”
Șimeon își mângâie barba și-mi spune îngândurat: cred că și ghetoul din Rădăuți ar fi fost mai atractiv pentru un reporter decât restul orașului, dar erau alte vremuri și alți oameni. Nu mă pot abține și îl întreb: oare? Șimeon nu răspunde, se mulțumește să mă privească lung.
Într-o dimineață, reiau povestitul, rătăcind pe străduțele ascunse ale orașului, Julien dă peste un bătrân care citește în fața prăvăliei sale, înconjurat de grămezi de cărți mai vechi și mai noi. Julien își dă seama imediat de frumusețea scenei și îi cere bărbatului permisiunea de a-l fotografia. Nabil Al Jabel, librarul, îi promite că i-o va acorda, însă numai după ce-i va spune povestea lui, deoarece cuvintele sunt cele care dau profunzime imaginii (”O fotografie surprinde subiectul într-o clipă anume, dar ce păstrează imaginea din viața omului respectiv?”).
Șimeon a vorbit ca pentru el: nu am fost niciodată în Gaza, dar am mulți prieteni palestinieni, am lucrat cu ei la câteva proiecte pentru portul din Haifa (Șimeon era inginer specializat în infrastructură portuară). Este un clișeu pe care-l cunosc... am și eu un prieten din categoria X (nu vreau să folosesc referiri la etnie sau rasă), dar nu este ca ceilalți. O simplă jonglerie a gândirii care justifică orice poziție ai lua față de categoria X. Nu dezvolt ideea.
Șimeon mă roagă să-i mai povestesc despre carte. Pare sincer. De ce nu ar fi? Ei bine, continui povestea: Nabil Al Jabel, la un pahar de ceai de mentă, îi povestește lui Julien toată viața lui de până atunci, de la exod la închisoare, de la angajament la deziluzia politică, de la iubire la copii, de la Yom Kippur la O.E.P., de la studii la teatru, de la speranțe la durerea de a-i vedea suferind și murind pe cei dragi. O viață ca o carte, un slalom printre cărțile și scriitorii care l-au marcat – Malraux, Mahmoud Darwish, Omar Khayyam, Shakespeare, Primo Levi, Homer, Jean Genet.
Noul meu prieten, bătrânul Șimeon, pare captivat de povestea librarului din Gaza, omul care a crezut tot timpul că fiecare carte citită îi mai aduce puțină libertate. Pare un tip ciudat acest librar din carte, îmi spune Șimeon încet. Este, îi răspund și îi întind cartea deschisă la o pagină pe care subliniasem câteva rânduri în care Nabil se vedea asemeni unui luntraș între două lumi... ”Un cărăuș de povești, de rugăciuni, de cuvinte care se adună laolaltă ca niște râuri. Înțelegeam surele așa cum înțelegeam parabolele. Cunoșteam numele profeților și sfinților așa cum le cunoșteam pe ale personajelor din poveștile pe care mi le citea fratele meu: d” Artagnan, Athos, Portos și Aramis. Recitam versete din Coran la fel de bine cum recitam pasaje din Evanghelii. Uneori, când eram singur, le amestecam pe toate. Ca să văd ce iese. Ca să văd dacă Dumnezeu se supăra pe mine. Ca să văd dacă se întunecă cerul. Șușoteam un psalm amestecând în el o sură. Mă adresam lui Dumnezeu și lui Allah, lui Isus și Mahomed în aceeași rugăciune, după care o invocam pe Milady.”
În orașul Gaza, îi spun lui Șimeon, în fiecare dimineață, indiferent dacă sunt bombardamente sau nu, Nabil își deschide librăria. Să citești printre ruine și să dăruiești cărți sunt acte ”radicale”. Și ce s-a întâmplat cu librarul? întreabă curios bătrânul evreu. Ei... asta urmează să citești în carte, i-am spus lui Șimeon, întinzându-i cartea și spunându-i scurt... se dăruiește.
