Tu știi să vorbești fără să deschizi gurița? a întrebat fetița cu păr blond și cu două codițe atent împletite, având la fiecare capăt câte o fundiță portocalie. Dacă te uitai atent la căpușorul fetiței, iar eu asta fac, mă uit atent, desi în urmă cu o secundă, exact o secundă, puteam să jur că am alunecat în somn, puteai observa că semăna cu o portocală. O portocală pistruiată din care curgeau două codițe. O portocală cu doi ochi albaștri și migdalați care îl fixau pe noul venit, un băiat care atârna de mâna unei femei aduse de spate.
Băiatul, dar mai bine să-i spunem băiețelul, mergea asemeni unei marionete stricate sau, mai bine zis, asemeni unei marionete dirijate de o mână nedeprinsă cu mânuirea marionetelor. Piciorul drept părea normal, dar cel stâng era mai scurt, aspect ce plasa centrul de echilibru al corpului băiețelului într-un alt punct decât la ceilalți copii, pe care ne ferim să-i numim normali. Nici mâinile nu păreau să aparțină aceluiași corp și aici avem în vedere nu doar dimensiunile, pentru că mâna corespunzătoare piciorului normal era mai scurtă decât cea corespunzătoare piciorului mai scurt, ci și aspectul lor, mânuța mai scurtă având un discret aspect cianotic. Mâna femeii era singurul punct de sprijin care îl făcea pe băiețel să-și poată păstra echilibrul, așa că se ținea de ea cu ambele sale mâini.
Băiețelul-marionetă (haideți, pentru început, să-i spunem așa, bietului băiețel) era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurți din material reiat de culoare verde închis, susținuți de o pereche de bretele prinse de turul pantalonilor cu clapete argintii, iar pe materialul semielastic al bretelelor apăreau desenați ursuleți în diverse ipostaze: mirosind o floare, cu lăbuța într-un borcan pe care scria „HONEY”, cântând la o trompețică roșie sau la o tobă de jucărie agățată de gât. Tricoul polo care acoperea partea de sus a corpului slab al băiețelului-marionetă, era alb și nu avea niciun imprimeu pe el.
În capul băiețelului a rezonat întrebarea fetiței-portocală (pentru început, haideți să-i spunem fetiței fetița-portocală, deși pe parcursul poveștii fetița va avea și alte nume) tu știi să vorbești fără să deschizi gurița? Ochii băiețelului-marionetă au căutat prin încăpere sursa întrebării pe care o auzise, fără a o auzi. Pupilele i se mișcau rapid de la dreapta la stânga, așa că a reușit relativ târziu să-și focalizeze privirea pe fetița cu capul ca o portocală pistruiată din care curgeau două codițe atent împletite.
Glasul era de fetiță, întrebarea nu era un gând de-al lui, prin urmare, s-a gândit băiețelul-marionetă, întrebarea nu putea veni decât din partea fetiței cu codițe, fetița-portocală. Ceea ce l-a uimit pe băiețelul-marionetă au fost pistruii fetiței. Erau foarte mulți. Primul gând al băiețelului-marionetă a fost nu știu să vorbesc fără să deschid gurița, nici nu cred că e posibil așa ceva, ce întrebare ciudată. Ba, știi, te-am auzit, se aude din nou vocea zglobie a fetiței-portocală în capul băiețelului-marionetă. Ce prostie, gândi băiețelul. Nu e nicio prostie, e foarte adevărat, auzi din nou băiețelul vocea fetiței, în timp ce se uita la ea cum zâmbea. Fetița asta e ciudată, a gândit băiețelul-marionetă, buzele nu i se mișcă, iar mie mi se pare că îi aud vocea în cap. Imediat după acest gând nerostit a auzit din nou vocea fetiței-portocală ... nu sunt ciudată, doar că noi putem vorbi fără să deschidem gurița. Asta nu este o ciudățenie, este doar ... altceva. A fost nepoliticos să-mi spui că sunt ciudată, dar te iert. Băiețelul-marionetă a focalizat cu greu gura fetiței-portocală și i s-a părut că a surprins un zâmbet. Poate chiar a fost un zâmbet, a gândit băiețelul. Sigur că a fost un zâmbet, a auzit vocea fetiței-portocală în cap, zâmbetul că te iert, dar numai de data asta.
Femeia de mâna căreia atârna băiețelul-marionetă, care tocmai aflase că poate vorbi fără să deschidă gurița, și-a pus poșeta ieftină pe unul dintre scaunele înșirate de-a lungul peretelui pe care erau lipite câteva afișe cu reclame la produse farmaceutice. Pe un afiș mai mare, chiar lângă televizorul prins aproape de tavanul încăperii, era reprezentat un corp uman cu capul întors spre dreapta, picioarele puțin desfăcute și mâinile întinse lateral. Pe corp un desenator a schițat schematic traseele nervoase. Televizorul era deschis și fixat pe un post muzical. Videoclipurile muzicale erau întrerupte din când în când de reclame intens colorate și foarte dinamice. Imaginile și culorile se succedau rapid, foarte rapid, uneori stroboscopic. Imaginile, coloristica și dinamismul acestora sunt capcane sigure pentru retina unui copil.
Ori de câte ori reclamele luau locul muzicii, ochii albaștri ai fetiței-portocală devorau ecranul și totul murea în jurul ei, până în clipa în care se termina calupul publicitar, explozia de lumină și culoare. După ce și-a așezat poșeta pe scaunul alăturat, femeia s-a așezat fără a lăsa libere mânuțele băiețelului-marionetă, după care l-a luat protector în brațe și a oftat, spunând încet... of, doamne, cu ce-am greșit? În încăpere a intrat un bărbat îmbrăcat înr-un tricou negru și pantaloni de in de aceeași culoare. În picioare purta o pereche de pantofi lejeri. Înainte de a saluta, a exclamat: Diana, ridică-te de acolo! Se adresa fetiței-portocală, care stătea întinsă într-o poziție nefirească pe gresia maronie și prăfuită a încăperii. Era întinsă pe spate, iar capul era îndreptat spre televizor. Pe ecran tocmai rula un calup de reclame, astfel că fetița-portocală nu a dat atenție bărbatului și a continuat să privească vrăjită la ecranul pe care se succedau reclame intens colorate și foarte dinamice. Bărbatul s-a aplecat, a ridicat fetița și a așezat-o pe unul dintre scaune, după care s-a așezat pe scaunul alăturat, la două scaune de cel pe care stătea femeia cu băiețelul în brațe. În tot complexul mișcărilor, pentru o secundă, sau chiar mai puțin, legătura dintre ochii fetiței-portocală și ecranul dinamic și multicolor a fost întreruptă. În acel moment, fetița portocală a gemut lung, ca un animal rănit, și l-a lovit pe bărbat cu pumnii în piept. După ce legătura cu ecranul a fost restabilită, fetița s-a liniștit ca prin minune. Bună ziua, mă scuzați, am uitat să salut, i-a spus bărbatul femeii care îl ținea în brațe pe băiețelul-marionetă. Femeia s-a uitat lung la bărbat și a murmurat ... de parcă de politețuri ne arde nouă. Văzând că fetița era tot cu ochii la ecran, bărbatul a ridicat-o în brațe și a mutat-o pe canapeaua de sub televizor, pentru a o feri de capcana luminoasă. Fetița-portocală a gemut din nou și s-a trântit pe podea, alegând o poziție din care să poată vedea ecranul televizorului.
Ușa încăperii s-a deschis și a intrat o bătrână cu picioare groase. Mică de statură, îmbrăcată intr-o pereche de pantaloni de stofă de culoarea vișinei putrede și cu o bluză ieftină din bumbac, femeia a salutat cu voce timidă persoanele aflate în sală. Femeia cu băiețelul în brațe a înclinat discret capul în semn de salut, iar bărbatul, exasperat de faptul că fetița-portocală nu se putea desprinde de ecran, a salutat apăsat, semn de nervozitate. Bătrâna ducea de mână un băiețel grăsuț, care își ținea patru dintre cele cinci degete ale mâinii stângi în gură și, dacă nu s-ar fi ținut de mâna bătrânei, ar fi mers de-a bușilea prin încăpere. Bătrâna s-a așezat la un scaun distanță de cealaltă femeie, cea care ținea în brațe băiețelul-marionetă
Tu știi să vorbești fără să deschizi gurița? au auzit cei doi băieței vocea fetiței-portocală în cap. Fetița-portocală îi adresase aceeași întrebare noului venit. Noul venit, fără să scoată degetele din gură, a răspuns, știu, sigur că știu. Nici nu era nevoie să-și elibereze gura, fiindcă cei trei copii comunicau altfel decât majoritatea copiilor, pe care, așa după cum am mai spus, evităm să-i numim normali. Fetița-portocală a continuat, pe mine mă cheamă Diana. Pe voi cum vă cheamă? Băiatul grăsuț a răspuns primul, pe mine mă cheamă Adam. Băiețelul-marionetă a întârziat cu răspunsul. Încă nu se dumirise ce era cu vorbitul fără să deschidă gurița. Jocul i se părea interesant. El vorbea și cu gura, dar comunicarea era doar prin gemete și vaiete care voiau să anunțe senzația de foame, de sete, sau vreo nevoie urgentă. A încercat și cu cuvinte, dar acestea se opreau undeva înăuntrul lui și se încăpățânau să nu-i iasă pe gură. Vaietul lung, spre exemplu, era semnalul că vrea să-și facă nevoile, dar acest lucru îl știa doar mama lui, femeia care îl ținea în brațe și care, din când în când, ofta prelung și murmura, ca într-un monolog, of, doamne, cu ce-am greșit?
Unele vecine de pe strada pe care locuiau ea și fiul ei, pentru că băiețelul-marionetă era fiul ei, cele răutăcioase și proaste, evident, îi spuneau madame of-doamne-cu-ce-am-greșit? Bineînțeles, acest aspect este total lipsit de relevanță în această poveste. Radu, mă cheamă Radu, răspunse băiețelul-marionetă în timp ce trăgea puternic de ambele bretele din pricina emoției. Iată, știa și el să vorbească fără să deschidă gurița. Apoi s-a gândit: dacă mămica nu m-ar fi adus în acest loc și dacă nu aș fi cunoscut-o pe Diana, nu aș fi știut că pot vorbi fără să deschid gurița. Fetița-portocală, Diana, și băiețelul rotofei, Adam, au auzit gândurile lui Radu și au chicotit înfundat. Radu a continuat să vorbească în gând, întrebându-se de ce mămica lui nu îi înțelege gândurile, așa cum o fac noii lui prieteni. Vocea lui Adam s-a auzit prima, nici bunica mea nu-mi aude vocea din gând. Orice aș gândi, oricât de frumos și interesant ar fi gândul meu, ea nu spune decât ... scoate degetele din guriță, de parcă tot ceea ce vede la mine este faptul că țin degetele în gură. Așa sunt eu, așa mă simt bine, dar asta nu înseamnă că nu am gânduri pe care aș vrea ca bunica să le audă. Nici mămica și nici tăticul nu-mi auzeau gândurile. Poate că ei sunt altfel decât noi, s-a auzit vocea Dianei. Oricum, ei sunt ai noștri și îi iubim, chiar dacă nu ne aud gândurile, a continuat Diana. Radu a intervenit în timp ce trăgea de bretele, gata să le smulgă, da, dar tu l-ai lovit cu pumnii pe tatăl tău. Diana a replicat pe loc, voia să-mi ia culorile, iar eu nu pot trăi fără culori. Pe ecranul televizorului au început să curgă din nou spoturi publicitare, iar ochii Dianei s-au îndreptat și au rămas lipiți de ecran, de parcă tot ceea ce era în jurul ei ar fi încetat să existe.
Tatăl Dianei a decis să recurgă la o măsură radicală, s-a ridicat de pe scaun și a traversat încăperea până la măsuța din fața canapelei, a luat telecomanda televizorului și l-a oprit. Negrul ecranului a înghițit toată explozia de culori, iar fetița-portocală, Diana, a început să geamă asemeni unui animal rănit de moarte, tăvălindu-se pe pardoseala încăperii. Corpul ei mic și firav se contorsiona entropic, de parcă ar fi fost într-un spectacol de circ cu pitici. Era asemenea unei păpuși mecanice dezarticulate, cu mișcări alandala, dezordonate, dar cu resortul interior, arcul, forța motrice, tensionat la maximum. Când corpul se îndrepta, era ca un titirez căzut la pământ, dar căruia energia cinetică nu i se epuizase. Bătrâna, bunica lui Adam, a dus palma stânga la gură și a exclamat, doamne, să nu se rănească! Înainte ca tatăl Dianei să poată interveni pentru a pune capăt spectacolului, Adam s-a arcuit în scaunul pe care îl pusese bunica lui, s-a lăsat să se scurgă pe podea și a pornit de-a bușilea spre Diana. Radu a început să urle și și-a rupt una dintre bretele. Era un vibrato entropic în toată încăperea. Chiar și aerul tremura în acea încăpere a nerostirilor. Totul a pornit de la oprirea televizorului, de la dispariția luminilor dinamice care însoțesc un calup de spoturi publicitare și setea de culori a unei fetițe-portocală. Radu nu a reușit să se elibereze din brațele mamei sale, pentru că femeia care îl ținea în brațe, madame of-doamne-cu-ce-am-greșit, îl ținea foarte strâns. Era obișnuită cu mișcările neașteptate ale copilului. Radu, la fel ca Adam, voia să ajungă lângă Diana, noua lui prietenă, cea care îi dezvăluise ceva ce el nu știa despre el însuși, faptul că putea vorbi fără să deschidă gurița, că dincolo de comunicarea reală și limitată la gemete și vaiete, putea articula cuvinte, putea formula propoziții și fraze. S-a smucit, a gemut, dar mama lui îl ținea strâns în brațe. A rupt și cea de-a doua bretea, dar nu a putut evada din strânsoarea brațelor ei, astfel că a rămas spectator pasiv la zvârcolirile Dianei. Deși corpul îi era scuturat de spasme, capul Dianei rămăsese orientat spre televizorul care avea ecranul negru, iar privirea ei părea să implore ecranul să-i redea culorile în dinamica lor, acestea fiind pentru fata-potocală ceea ce apa era pentru un om rătăcit în deșert, viață.
Primul care a ajuns lângă Diana a fost Adam. Deși mergea de-a bușilea, a fost mai rapid decât tatăl fetei. A prins-o de mânuță și a gândit intens un singur cuvânt ... liniștește-te, pe care l-a repetat în timp ce strângea mânuța Dianei. Tatăl Dianei a ajuns după ce Adam a luat-o de mână pe Diana. S-a aplecat și a luat-o pe Diana în brațe. Adam a lăsat liberă mâna Dianei, speriat de intervenția adultului, și s-a retras de-a bușilea spre scaunul pe care stătea bunica lui. Bărbatul a strâns-o la piept pe fetița-portocală și a repetat de câteva ori ... gata, gata, gata, prințesa mea. În ciuda tonului calm, liniștitor al bărbatului, mușchii fetei continuau să se contracte din cauza sevrajului cromatic. Bătrâna, bunica lui Adam, s-a ridicat de pe scaun și a privit încruntat spre tatăl Dianei, a pășit spre măsuța din fața canapelei, cea pe care stătea telecomanda, și a deschis televizorul. Muzica a umplut camera, iar mușchii Dianei au încetat lupta, fata-portocală s-a relaxat în brațele tatălui, iar capul i s-a întors spre televizor. Bunica lui Adam a trecut pe lângă tatăl Dianei și i-a spus cu un ton de mustrare, nu așa se rezolvă problema fetei, mai rău îi faci. Adam a revenit pe scaun alături de bătrână, Diana stătea în brațele bărbatului cu capul spre ecranul televizorului, iar Radu se liniștise în brațele mamei sale, cu capul pe pieptul ei și cu un firicel de salivă care i se scurgea, din gură, pe bluza femeii.
Diana a spart tăcerea din mințile celor trei copii, ar fi fost nostim să vorbim ca ceilalți copii! Băieții au tăcut, nu se așteptau ca Diana să-și revină atât de repede. Radu, mai curios din fire, a întrebat scurt, de ce? Nu a răspuns Diana, ci Adam, căci el era conștient de faptul că poate vorbi fără să deschidă gura, înainte de a se întâlni cu Diana și Radu. Păi, ar fi fost nostim pentru că am fi vorbit stricat, am fi folosit sunetul „l” în loc de „r” și poate „s” în loc de „ș”. Diana nu ar fi spus ... tu poți să vorbești fără să deschizi gurița, ci ... tu poți să volbești fălă să deschizi gulița. Radu a râs, iar Diana a continuat jocul de-a vorbitul ca ceilalți copii ... nu lâde, măi Ladule.
Un nou calup de publicitate a confiscat-o realității pe fetița-portocală. Imediat după ce spoturile publicitare au lăsat loc muzicii, Diana a ridicat mâna dreaptă și a rotit-o prin aer. În urma mâinii a apărut un curcubeu de parcă în încăperea-nerostirilor ar fi plouat. Radu și Adam se uitau uimiți la curcubeul creat de mâna Dianei. Adulții nu păreau să bage de seamă ce se întâmplă în încăpere sau poate că nu vedeau.
Există o mulțime de lucruri pe care le fac copiii, dar care trec neobservate pentru adulți și poate faptul că o fetiță-portocală, dependentă de jocul culorilor, putea crea un curcubeu era unul dintre lucrurile invizibile pentru un adult, chiar dacă acesta era tatăl ei. Curcubeul a început să plutească prin încăpere. Radu a întins mâna și a atins marginea minunăției colorate. În momentul în care degetul a atins curcubeul, acesta a tremurat exact ca suprafața unui lichid la atingerea unui deget. Degetul lui Radu s-a colorat în albastru, iar acesta zâmbea încântat de noul joc. Ce zi minunată, și-a spus, mai întâi am aflat că pot vorbi fără să deschid gurița, iar acum mă joc cu curcubeie. Adam a atins și el curcubeul și degetul arătător i s-a colorat în galben. O să-ți spunem fata curcubeu, nu Diana, a spus Adam care, după ce a rotit de câteva ori degetul prin aer, a dat naștere unei spirale galbene. În timp ce curcubeul și spirala galbenă pluteau prin încăpere, Adam a spus am și eu un secret, dar cred că sunteți de încredere, așa că îl voi împărtăși cu voi.
În timp ce copiii se jucau cu curcubeul, trimițându-l de la unul la celălalt, Adam le-a povestit cum a aflat el că poate vorbi fără să deschidă gurița. Era vorba despre prima vară în care părinții l-au dus la bunica sa, într-un orășel de munte. Părinții au uitat să mai vină să-l ia, dar lui îi plăcea să stea cu bunica lui, chiar dacă aceasta nu știa să vorbească fără să deschidă gurița. În centrul orașului se afla un parc plin cu veverițe, iar bunica îl scotea în parc zilnic, câteva ore. Îl plimba în cărucior. Mai întâi îl plimba pe marginea râului care traversa orașul. Arunca bucăți de pâine rațelor, care se zbenguiau în apele râului. Bunica îl ajuta să se ridice din cărucior, să vadă războiul păsăretului pentru un coltuc de pâine. Tare era distractivă gâlceava rațelor. Radu și Diana au râs când au auzit despre războiul rațelor pentru bucata de pâine. După ce termina jumătatea de franzelă luată de acasă pentru joaca cu rațele, a continuat Adam povestea sa, bunica împingea căruciorul până în parc și amândoi stăteau câteva ceasuri la umbra unui brad.
Bunica citea dintr-o carte sau răsfoia o revistă, iar el privea uimit oamenii care treceau pe lângă banca pe care stăteau. Adam a crezut tot timpul că pe lume există două feluri de oameni, mergători și stătători, iar el era un stătător. Stătător era și bătrânul de la intrarea în parc, un bătrân care i s-a părut straniu lui Adam, stătea într-un scaun cu rotile, asemănător cu al lui, dar mai mare și avea în poale un borcan asemănător cu borcanele în care bunica lui ținea castraveții murați, singura diferență fiind aceea că în borcanul bătrânului erau câțiva bănuți.
În momentul în care Adam le-a povestit noilor prieteni, Diana și Radu, despre mergători și stătători, Diana l-a întrerupt și vocea ei s-a auzit în mintea băieților ... așa e și cu vorbitul ... există oameni care vorbesc cu gurița și oameni care nu au nevoie de guriță pentru a vorbi. Adam a continuat povestea secretului său, spunându-le că a constatat că unii trecători încetineau pasul la vederea lui și a bunicii. Uneori, oamenii își făceau cruce, unii se apropiau de bunica lui și îi adresau câteva cuvinte. Odată, o femeie și-a făcut cruce și a vrut să-i dea bani bunicii, dar aceasta a refuzat politicos.
Pe ecranul televizorului din încăperea nerostirilor a început un nou segment de publicitate, iar Diana a rămas cu ochii la ecran. Să așteptăm să se termine, a spus Radu, Diana nu este cu noi pe durata acestui război al culorilor și nu cred că ar vrea să piardă amănunte din secretul tău. Adam a fost de acord și a avut răbdare până la terminarea publicității. De fapt, îi plăcea Diana, această fată-portocală-curcubeu și voia ca fata să nu piardă niciun amănunt din povestea lui, din secretul lui, secretul care tocmai își pierdea calitatea de secret. După terminarea calupului publicitar, Adam s-a asigurat că Diana era din nou prezentă și a continuat povestea fără a o lungi prea mult. Adam le-a mai povestit câteva din întâmplările din parc, dar Diana era nerăbdătoare, de la cine ai aflat? Adam a scurtat povestea, de la Vera. Diana și Radu au fost uimiți să afle că Vera nu era o persoană, un om, ci o veveriță, cea mai destoinică veveriță din parcul din centrul orașului, a spus Adam. Din ziua în care am cunoscut-o pe Vera, a încheiat Adam povestea, am stat de vorbă cu ea aproape de fiecare dată când mă scotea bunica în parc și am aflat o mulțime de lucruri interesante de la ea. În final, Adam le-a destăinuit prietenilor cum a ajuns să o cunoască pe Vera. Bunica lui îl învățase tertipul cu nucile lovite între ele. Zgomotul produs de coaja nucilor lovite era irezistibil pentru veverițe, iar acestea veneau pentru a-și lua premiul, nucile.
În încăperea nerostirilor a intrat o femeie îmbrăcată într-un halat alb și și-a notat numele celor trei copii, în ordinea sosirii, pe un carnețel cu coperte argintii. Imediat ce femeia în halat alb a părăsit încăperea, Diana a spus, Radu, tu nu ai nimic să ne spui? Radu bănuia că îi va veni rândul și a început să se foiască în brațele mamei sale. În cele din urmă, s-a oprit din foială, și-a făcut curaj și le-a spus noilor să-i prieteni: eu am o poiană în care îmi place să stau și să mă gândesc la cine sau ce sunt. Diana a chicotit și a întrebat, pe noi când ne duci în poiana ta? Sunt convinsă de faptul că singur te plictisești, oricât de frumoasă ar fi poiana asta a ta. Radu s-a fâstâcit. Nu s-a așteptat ca Diana să vrea să-i vadă poiana. Adam a intervenit, și eu aș vrea să-ți văd poiana. Bine, dar poiana aceasta este foarte departe și ar trebui să zburăm până acolo, iar noi nu avem aripi. Adam a zâmbit așa cum doar un copil care le știe pe toate poate zâmbi și le-a spus Dianei și lui Radu că învățase de la veverița Vera cum poate transforma copiii în animale sau păsări.
Adam nu s-a așteptat ca Diana și Radu să-și exprime uimirea și a bătut de două ori din palme. Imediat după cea de-a doua bătaie de aripi, pe podeaua încăperii-nerostirilor au apărut, parcă de nicăieri, trei porumbei călători. Porumbeii și-au luat zborul printr-o fereastră deschisă, s-au învârtit de două ori deasupra încăperii-nerostirilor și au țâșnit spre cer. Pe măsură ce se îndepărtau, se micșorau. M-am uitat în urma lor și am văzut cum s-au micșorat la dimensiunile unei vrăbii, apoi au fost ca trei bondari, iar în cele din urmă au fost doar trei puncte negre pe albastrul cerului, care au dispărut de parcă nici nu ar fi fost.
Ceea ce deosebea cerul de deasupra încăperii-nerostirilor de cerul ce acoperea poienița lui Radu era, în primul rând, culoarea: cerul de deasupra încăperii-nerostirilor era albastru, iar cerul de deasupra poieniței era gri și, în al doilea rând, faptul că cerul albastru era nesfârșit, așa cum îi place cerului să fie, iar cerul gri acoperea doar poienița. Începea unde începea poienița și se sfârșea odată cu aceasta.
Pe cerul gri și finit al poieniței apărură trei puncte negre. Pe măsură ce se apropiau de iarba gri a poeniței, pentru că aceasta era culoarea ierbii și a tuturor celorlalte plante din colțul imaginat de Radu, cele trei puncte s-au transformat în trei bondari, apoi în trei vrăbii, pentru ca, în final, pe iarbă să aterizeze trei porumbei. Unul dintre porumbei a fâlfâit din aripi și porumbeii s-au transformat în trei copii, Diana, Adam și Radu.
Ce frig este aici, a spus Diana, iar Adam a fost de acord, adăugând, ... și ce gri este totul. Dacă nu ar fi jocul luminii și al formelor, nici nu am putea să deosebim iarba de copaci, a spus Diana. Uf, a continuat fata, ce ciudat este râul acesta gri. Radu, uitându-se rușinat în jos, spre iarba gri, a spus, am făcut singur acest loc, singur-singurel, atâta m-am priceput eu. Singura mea mulțumire era că pot merge de colo, colo fără să am nevoie de sprijinul mamei. Într-adevăr, un observator atent ar fi sesizat că cei trei copii erau altfel decât în încăperea-nerostirilor. Adam s-a așezat turcește pe iarba gri și și-a frecat palmele de frig. A urmat Diana și, în cele din urmă, Radu. Este frigul și griul singurătății, a conchis Adam, dar acum nu mai ești singur, suntem noi cu tine.
Diana, fetița-curcubeu a ridicat brusc ambele mâini în aer, de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze cerul rece și gri. Din palmele ei au țâșnit șuvoaie de culori pastelate. Albastrul a urcat până la cer și l-a colorat, astfel că cerul a devenit albastru și infinit, asemeni cerului adevărat. Verdele, cu toate nuanțele lui, a colorat vegetația. Imediat ce iarba, copacii, florile și tufele au prins culoare, a început să bată vântul, un vânt blajin, de început de vară. Râul a prins și el culoare, pietrele, la fel. Diana râdea fericită. Nu mai avea nevoie de imaginile de pe ecranul unui televizor, avea suficiente culori în suflet, iar faptul că le putea dărui și altora îi sporea fericirea. Radu, ale cărui pupile nu se mai mișcau haotic, era bucuros pentru faptul că poienița lui prinsese viață datorită culorilor dăruite de fata curcubeu. Frigul și griul singurătății erau trecut, prezentul era plin de viață, căldură și culoare.
Adam a dus mâna la buzunarul pantalonilor săi. Se știe prea bine că buzunarele pantalonilor croiți pentru copii sunt mai mari, pentru a încăpea în ele diverse comori: scoici, bile de sticlă, pietre, mărgele, fursecuri, ba chiar și o praștie sau un pistol cu apă. Adam nu a găsit în buzunarul său niciunul dintre aceste lucruri, dar a găsit șase nuci mari. Le-a scos din buzunar și i-a întins Dianei două nuci. Două le-a păstrat pentru el, iar celelalte două le-a întins lui Radu. Cei trei au început să lovească nucile una de alta, iar păcănitul s-a auzit hăt, departe, până în parcul de lângă râul în care câteva rațe se războiau pentru un coltuc de pâine aruncat de o bunică ce își plimba nepoțelul cu scaunul cu rotile.
Primul foșnet s-a auzit în stejarul din capătul nordic al poieniței. Printre frunze, au început să se joace perechi de mărgele strălucitoare. Copiii s-au ridicat și au înaintat spre stejar. Mărgelele se agitau de colo, colo, alergând pe crengile stejarului. Pe măsură ce se apropiau de copac, mărgelele prindeau un contur mai mare decât ambele mărgele la un loc. Abia când au ajuns sub copac, copiii au văzut că acesta era plin de veverițe roșii, care alergau de colo până colo și săreau din creangă în creangă.
Una dintre veverițe a aterizat pe creanga cea mai apropiată de cei trei, iar Adam a exclamat, Vera! Întra-adevăr, era Vera, prietena cu coadă stufoasă a lui Adam. Aceasta auzise zgomotul nucilor ciocnite și a venit însoțită de toate prietenele ei, veverițe și ne-veverițe. De ce spun ne-veverițe? Pentru că poienița se umpluse de animale: popândăi, două mâțe siameze, un ogar afgan și o familie de iepuri albi alergau și țopăiau de parcă ar fi fost la o petrecere câmpenească. Pe malul râului, o maimuță făcea haz de un cârd de rațe care se războiau pentru o bucată de pâine.
S-a înserat; apoi s-a înnoptat; au venit zorile și au trecut anotimpurile; exact ca într-o poveste care începe în sala de așteptare a unui cabinet de neuropsihiatrie și se sfârșește într-o poeniță, un loc în care ar trebui să se sfârșească poveștile tuturor copiilor.
