Am să vă spun o poveste. Nu începe cu... a fost odată ca niciodată... nu, nu este o poveste de genul acela, pentru copii, cu final fericit, pe fond moralizator, o poveste în care este abrogată moartea, în care moartea este moartă, iar majoritatea personajelor sunt tinere, fericite, o istorioară în care bătrânețea, urâțenia și răul sunt doar accidente care nu fac decât să pună umărul la reliefarea pozitivului, a binelui absolut și suprem. Nu există bine absolut și nici bine suprem nu există. În poveștile care nu sunt ca această poveste, viața nu e grea și nici scurtă nu e. Există o extrem de mică posibilitate ca această poveste să fie reală, după cum există o la fel de mică posibilitate ca faptele pe care le veți afla să fie doar rodul imaginației mele, iar cele mai mari șanse le are posibilitatea să existe un nucleu veridic de la care a pornit povestea, un miez pe care am înfășurat, una câte una, câteva felii de ficțiune. Nu știu ce să zic, vă las pe dumneavoastră să judecați, pentru că, până la urma urmei, asta facem tot timpul, judecăm... mai mult sau mai puțin bine. Judecăm și ficționalizăm, iar după ce evenimentul părăsește scena concretului și ajunge ficțiune, rejudecăm realitatea ficționalizată, ca într-o eternă cale de atac, ordinară sau extraordinară, chiar nu are importanță distincția cu iz de pedanterie juridică.
***
Era o ceață densă, lăptoasă, ca un fluid care micșorează velocitatea oricărui corp solid care se mișcă prin ea. Părea că ceața izvorăște din pământ și se termină acolo unde începe cerul. Bărbatul se mișca cu greutate prin mâlul volatilizat și transformat în ceață. Din când în când se împiedica de bulgării de pământ ridicați și răsturnați alandala de trecerea lamei plugului. De două ori a căzut, dar s-a ridicat și a continuat să rătăcească prin ceață. A devenit mai prudent, tatona cu talpa piciorului drept planeitatea suprafeței și de abia după ce suprafața părea a fi sigură făcea pasul. S-a dezechilibrat de câteva ori, dar nu a căzut. Dacă ar bate puțin vântul, își spunea bărbatul în gând, ar împrăștia ceața asta. Apoi se întreba. Ioane, unde ești? sau Ioane, ce cauți aici? Nu-și putea răspunde primei întrebări, așa că cea de a doua era condamnată să rămână fără obiect. Nu exista un aici concret, ci doar un aici lipsit de coordonate, pentru că, din pricina ceții, nu se putea orienta, nu avea un punct de reper. Neexistând un aici nu putea răspunde unei întrebări aparent banale, legată de rostul prezenței lui acolo. A alunecat pe un ochi de clisură și oricât a dat din brațe, ca un porumbel lovit de o alică, a căzut în genunchi. A simțit umezeala prin materialul pantalonilor, o umezeală călduță, un pic cleioasă, nu ca aceea de lichid, ci ca aceea de fluid. În plus, umezeala aceea cleioasă era mai caldă decât aerul rece în care băltea pe verticală ceața aceea lăptoasă. Ceața s-a ridicat încet. Nu împrăștiată de vânt, ci ca ridicată de cineva aflat deasupra ei. Sau poate că acel cineva a ridicat un uriaș clopot de sticlă cu tot cu ceața groasă ce-l umplea. Prin urmare, și-a spus bărbatul, ceața nu ține până la cer. Lumina a luat locul ceții, lumina unei dimineți de toamnă târzie cu aerul ei mohorât de teama iernii și nostalgia verii trecute. Așa sunt diminețile de toamnă, a gândit bărbatul, nehotărâte, zac între dor și așteptare temătoare, între ce a fost și ce va veni. Așa este și viața omului, și-a continuat gândul bărbatul, un prezent suspendat între un trecut și un viitor.
— Corect, a auzit în spatele său o voce blândă.
Bărbatul s-a întors și l-a văzut pe Dumnezeu.
Nu-l mai văzuse vreodată, dar nu s-a îndoit pentru nicio clipă de identitatea celui care îi spusese corect, era Dumnezeu.
— Ce cauți, Doamne, aici? l-a întrebat bărbatul pe Dumnezeu.
— Eu sunt peste tot, a răspuns Dumnezeu și a continuat, chiar și în tine, Ioane, este o fărâmă din mine, o fărâmă mică, mică cât o scânteie, luminoasă și mică.
Brusc, bărbatul a redevenit conștient de numele său, Ioan. Îl uitase în timp ce se chinuia să-și țină echilibrul printre bolovanii de pământ umed sfâșiat de lama de oțel a plugului. Am uitat de mine, și-a spus Ioan și a ridicat ochii spre Dumnezeu.
— Da, Ioane, ai uitat de tine, și nu doar de tine.
Ioan a căzut pe gânduri. Nu știa de cine mai uitase în afară de el. Pe el se știa, era Ioan, apoi s-a gândit la soția lui, Ana, nici pe ea nu o uitase. Cum să o uite, a luat-o din dragoste. Și-a amintit că înainte de nuntă, de fapt, înainte de a o cere în căsătorie, Ana era hotărâtă să plece la muncă în Anglia. Ioan s-a speriat că o va pierde și, din ce avea din ce nu avea... i-a cumpărat un inel și a cerut-o în căsătorie. Ana a acceptat, spunându-i cu bucurie, credeam că nu o să mai apuc ziua asta. Au făcut nunta cu banii luați cu credit de la o bancă și au restituit jumătate din credit imediat după nuntă, iar restul de bani i-au plătit în trei ani, așa, puțin câte puțin. Apoi s-a gândit la Maria, fiica lui și a Anei, lumina ochilor lor, copil dorit și iubit. Ioan era un om simplu, iar jaloanele de pe traseul vieții îi erau clare: faci o școală, dar nu prea grea, faci armata, încerci să rămâi întreg la minte, te întorci din armată, găsești o fată și te însori. Te însori o singură dată. Dacă nu nimerești fata potrivită, îți duci crucea până la capăt, totul, îm viață, se plătește. Asta o știa de la bunicul lui, veteran de război, decorat și fără mâna dreaptă, smulsă de o schijă rătăcită dintr-un obuz rusesc, la cotul Donului. După însurătoare, faci unul sau mai mulți copii și te ocupi de ei până ce zboară din cuib. La final, atunci când îți vine sorocul, mori mai mult sau mai puțin împăcat cu ceea ce ai făcut. Viața fusese liniară pentru Ioan, cel puțin până la acel moment. Și cam acesta era universul lui afectiv, cercul strâmt în care nu lăsa pe nimeni să intre. Lucra la fermă ca tractorist, salariul nu era mare, dar era cel mai dibaci mecanic auto din toată zona, terminase printre primii școala profesională de mecanică auto, astfel că seara, după program, repara mașini în garajul de lângă casă, pentru a mai face un ban. Specialitatea lui erau mașinile vechi, acelea de care nu se puteau despărți proprietarii pauperizați de frământările social-economice din anii ce au urmat episodului în care militarii s-au împușcat între ei, iar gloanțele rătăcite au mușcat din civili și i-au transformat în eroi ai revoluției. Și-a amintit și de Anghel, cel mai bun prieten și, în același timp, coleg la ferma pe lângă care trecea trenul spre capitală de două ori pe zi, o dată dus, iar a doua oară întors. Când se auzea primul fluierat al trenului, toți muncitorii din fermă știau că a început ziua de muncă, iar la al doilea fluierat... știau că e timpul să lase lucrul și să plece spre case, către cei apropiați sau spre cârciuma de la marginea comunei. Dumnezeu vedea gândurile lui Ioan și simțea, așa cum numai Dumnezeu putea să simtă, după ce intră în cotloanele sufletelor muritorilor, nedumerirea din sufletul lui Ioan. Dumnezeu a ridicat mâna dreaptă și a pus palma pe fruntea și ochii lui Ioan. Partea rămasă la vedere din fața lui Ioan, partea neacoperită de palma lui Dumnezeu, s-a crispat și Ioan a gemut asemeni unui animal înjunghiat, de parcă prin palma lui Dumnezeu a trecut ceva în capul lui Ioan. O imagine? Un cuvânt? O amintire alcătuită din imagini și cuvinte? Sau poate erau și senzații, trăiri intense. Firește, privitorul extern nu are de unde să știe ce s-a petrecut între palma lui Dumnezeu, lipită de fața lui Ioan, și creierul acestuia, dar crisparea de pe fața lui Ioan era un semnal destul de limpede că nu-i era bine. Bărbatul a căzut în genunchi, gemând în continuare, și a simțit cum genunchii i se afundă în noroiul călduț, pentru că atunci când torni sânge pe pământul proaspăt arat, noroiul care rezultă este călduț, deoarece împrumută, pentru scurt timp, căldură din căldura corpului care se răcește. Ce este moartea, dacă nu un simplu transfer de energie calorică? Ioan a deschis ochii și a privit îngrozit în jurul său. Noroiul avea o culoare brun-roșcată și o strălucire stranie, iar din loc în loc se vedeau leșuri contorsionate, parcă erau marionete stricate, defecte și împrăștiate, leșuri de oameni, corpuri inerte aranjate de un scenograf bolnav cu capul. Ioan a privit mai atent și s-a înfiorat, iar sufletul i s-a chircit în lăcașul acela intern, căci sigur există un astfel de loc, în care se chircesc sufletele atunci când o fac, la vederea bucăților de carne din care plecase viața, scânteia de care îi vorbise Dumnezeu. A privit mai atent și s-a îngrozit mai tare. Parcă explodase un obuz în mijlocul unei adunări, sau poate că moartea însăși executase o coregrafie, marele dans macabru, rotind și lovind cu coasa în toate direcțiile. Unele cadavre erau incomplete, unui bărbat îi lipsea un picior, altuia o mână, capul unei femei era lângă un trunchi amputat de la linia buricului în jos, mațele i se scurseseră între doi bolovani de pământ, un glob ocular privea spre cer, pitit după un smoc de iarbă, iar o jumătate de cap de copil zâmbea amar de la rădăcina unui stâlp de înaltă tensiune. Apoi a simțit mirosul. Un miros greu, aproape material, îi intra pe cele două nări și îi ajungea, pe căi neștiute, în fiecare celulă a trupului. Cu niciun alt miros nu a fost așa. Era miros de carne inertă, de urină și excremente, de sânge și de oase zdrobite, iar toate aceste mirosuri, adunate la un loc, erau mirosul morții violente, a acelei nedrepte morți care gonește sufletul-scânteie din corp. În curgerea timpului, sufletul-scânteie știe când se termină numărătoarea zilelor însoțirii lui cu trupul și se desparte de acesta, îl părăsește în liniște, așa cum cere rânduiala, pentru că acesta este logosul ființelor care călătoresc prin timp, dar sunt și accidente, împrejurări care scapă logicii mersului prin timp, situații în care sufletul-scânteie este gonit cu forța din corp. Ioan a închis ochii, a încetat să mai scormonească cu privirea printre rămășițele contorsionate, rupte, zdrobite sau sfâșiate ale nefericiților din care a plecat sufletul-scânteie. Parcă a trecut un tăvălug cu lame ascuțite printr-o mare de oameni. A deschis ochii și s-a întors spre locul unde îl lăsase pe Dumnezeu, acolo unde acesta l-a atins cu palma și i-a dezvăluit tabloul sumbru din jurul său, dar Dumnezeu plecase. L-a văzut mergând printre resturile umane. Din loc în loc se oprea, se apleca, lua ceva de jos și băga acel ceva, Ioan nu putea vedea clar ce aduna Dumnezeu, într-un săculeț argintiu, pe care-l purta legat de cingătoarea din piele care îi lega mantia cenușie. Ioan a început să meargă spre Dumnezeu. A ajuns la o distanță care îi permitea să audă vocea Domnului. Dumnezeu se apropia de fiecare cadavru sau bucată dintr-un cadavru, se apleca și lua ceva de pe pieptul acestuia. Se ridica, rostea un număr și băga obiectul minuscul în săculețul de la brâu. Dumnezeu număra obiectele luate de pe piepturile nefericiților încremeniți în neființă. Patru... cinci... șase... șapte, a auzit Ioan și l-a văzut pe Dumnezeu aplecându-se de patru ori și tot de atâtea ori a băgat ceva în desaga argintie. Opt... nouă... zece.
— Ce faci, Doamne? a întrebat Ioan, dar Dumnezeu nu i-a răspuns.
Ioan s-a întors și a zărit clădirea haltei în care oprea acceleratul preț de patru minute. Apoi a văzut un tractor răsturnat. Dumnezeu și-a întors fața către Ioan și i-a spus...
— Douăzeci și trei de suflete, Ioane, douăzeci și trei de suflete...
Apoi... tăcere preț de douăzeci și trei de clipe, iar după a douăzeci și treia clipă... zgomot de fier lovit cu fier și țipete de bărbați și femei, roată de metal scârțâind pe șina de fier și mirosul greu de moarte violentă și fum de ferodou încins și ceață roșie și... neființă... și un munte de vinovăție în sufletul unui bărbat care se numea Ioan și rătăcea pe un câmp... crezând că vorbește cu Dumnezeu.
Ioan dormea pe spate și a simțit intens palma care l-a lovit peste față. Probabil strigase în somn și colegul din patul de deasupra s-a simțit deranjat de faptul că a fost trezit imediat după miezul nopții, fapt ce a determinat aplicarea unei corecții fizice pe măsura deranjului, în opinia celui deranjat, un personaj corpolent căruia i se spunea Șobolanul. Veți protesta, motivând că reacția de răspuns, palma violentă peste față, nu este proporțională cu cauza, faptul că cineva s-a visat înconjurat de cadavre, pe un câmp proaspăt arat, în timp ce vorbește cu divinitatea, iar ca urmare a acestui coșmar s-a trezit urlând de groază. Și poate că ați avea dreptate, dacă toate acestea nu s-ar petrece într-o cameră de detenție aflată la primul etaj al unui penitenciar provincial, dintr-un oraș lins pe latura estică de unul dintre marile fluvii europene. În camerele de detenție nu este respectat principiul proporționalității. Șobolanul era recunoscut ca șef informal al camerei de deținere pentru simplul motiv că era cel mai agresiv deținut cazat în camera respectivă. Administrația locului de deținere, prin șeful de secție, un bărbat slab și înalt, Toni, desemnase un alt șef de cameră, pe Ilie Sărăcie, un hoț ciung care avea o problemă cu bisericile. Nu-i plăcea să fure de la oameni, oamenii au și ei problemele lor, iar buzunarul bisericii este fără fund, obișnuia el să spună. Periodic atenta la cutia milei, fiind convins de faptul că Dumnezeu știe că nu fură de rău ce e, ci de foame, așa că nu avea probleme legate de o ipotetică și viitoare pedeapsă divină. Justiția umană a fost blândă cu Ilie Sărăcie și a primit pedepse modice, în plus, ori de câte ori un părințel formula o plângere legată de spargerea cutiei milei, miliția devenită recent poliție, știa cine este mușteriul. Ilie era săltat pe sus, deși această săltare era mai mult o mascaradă, în condițiile în care greii orașului, interlopii, traficanții de carne vie sau afaceriștii care falimentau foste întreprinderi socialiste... erau tratați cu o blândețe excesivă și nu de puține ori reverențioasă. Șeful poliției se lăuda că menține liniștea în oraș, asigurând echilibrul între clanurile interlope prin medierea conflictelor dintre acestea. Avea ochii ca de vulpe, de șeful poliției zic, și mulgea tot ce se putea de la fiecare clan cu promisiunea că va închide ochii la viitoare delicte. Siguranță, Alice și Aprozar erau trei țigani dintr-un cartier exilat din oraș în locul denumit Kilometrul zece. Cei trei parazitau resturile valorificabile ale unui fost combinat de celuloză, în cârdășie cu paznicii, cărora le plăteau lunar o taxă pentru a li se permită să devalizeze ruinele combinatului de tot ce însemna metal. La mare căutare erau contactorii din cupru, pentru că aceștia se valorificau cel mai bine. Povestea de dragoste dintre paznici și cei trei s-a stins în momentul în care paznicii au indexat taxa pe care o percepeau, dublând-o. A ieșit un scandal de proporții epice, cu bâte, leviere, topoare și săbii, iar cei trei s-au ales și cu bătaia și cu pușcăria, probabil pentru că, așa cum am citit cândva, justiția e oarbă. Terente era al șaselea deținut din camera de detenție. Gras și tăcut, nu avea probleme cu nimeni, nu crea probleme și nu atrăgea probleme. Era calm și vorbea foarte rar. Era isteț, dar nu credea că este nevoie să-ți arăți istețimea prin vorbe. Nu știu dacă am descris cu prea mare acuratețe cadrul în care se afla Ioan, dar palma Șobolanului a fost atât de puternică încât sângele a țâșnit din ambele nări ale nasului lui Ioan și s-au trezit toți cei aflați în cameră. Alice, Siguranță și Aprozar au înjurat în țigănește și au adormit la loc, Ilie Sărăcie a scăpat un să-mi bag pula-n ea de viață, s-a ridicat și a mers la toaleta mascată de o perdea în fundul camerei de deținere. Terente a deschis ochii și a privit un timp în tavan, a auzit gemetele de durere ale lui Ioan și s-a ridicat în șezut pe marginea patului, privind în gol. Nu era pentru prima oară când Șobolanul îl lovea pe unul dintre ocupanții camerei de deținere. În urmă cu două luni, i-a bătut pe Alice și Aprozar din motive inventate chiar de Șobolan, i s-a năzărit că cei doi l-au turnat la șeful de secție că intermediase vânzarea unor telefoane mobile deținuținuților aflați la secția de maximă siguranță, o poveste alambicată plăsmuită de mintea Șobolanului doar pentru a avea un motiv pentru a-i bate pe cei doi. Pe Siguranță îl obliga să-i țină telefonul mobil sub salteaua patului de teama raziilor inopinate ale gardienilor. I-l cerea doar când voia să vorbească cu cineva. Poate o să credeți că în schimbul păstrării telefonului mobil, Șobolanul îi permitea lui Siguranță să-l folosească. Nicidecum. Singurul folos al lui Siguranță din faptul că își periclita detenția prin tăinuirea telefonului era faptul că Șobolanul nu-l agresa atunci când era în toane rele. Cred că ați realizat din cele expuse că individul poreclit Șobolanul era un ticălos perfect. Totuși, Terente nu intervenise niciodată în episoadele agresive ale Șobolanului, de parcă ar fi fost în vigoare un pact de neagresiune între cei doi. Șobolanul știa că în spatele tăcerilor lui Terente se ascunde ceva, iar de acest ceva, pe care nu îl știa și nu îl putea dibui oricât s-ar fi străduit, îi era teamă. Simțea că Terente îi este superior. Șobolanul era ticălos, dar nu era prost, bănuia că o confruntare directă cu Terente nu ar fi în avantajul său. Chiar la începutul executării pedepsei, imediat după perioada de carantină, Șobolanul a manipulat un gardian să-l scoată pe Terente la plimbare deodată cu cei câțiva deținuți de la secția de maximă siguranță, cei mai periculoși indivizi din penitenciar, iar unuia i-a promis un telefon mobil dacă îl aranjează pe Terente. Nu avea un motiv special pentru aceasta, pur și simplu l-a antipatizat pe Terente din prima clipă. Este acel ceva interior, probabil un simț sau un radar organic, nu știu, dar sunt convins că știți la ce mă refer, care îi șoptește ființei umane dacă persoana din fața sa este compatibilă sau incompatibilă, iar radarul Șobolanului l-a avertizat cu privire la Terente. Treburile nu s-au derulat așa cum plănuise Șobolanul, iar individul care trebuia să-l aranjeze pe placidul Terente a ajuns la spital cu mâna dreaptă fracturată în două locuri, arcada stăngă spartă și două coaste rupte. Terente a încasat zece zile de izolare severă și a fost mutat în cameră cu Șobolanul, Ilie Sărăcie, Ioan, Siguranță, Alice și Aprozar. Această combinație a fost făcută tocmai de gardianul care pusese botul la vrăjeala Șobolanului privind plănuita mătrășire a lui Terente. Sper că veți trece cu vederea folosirea limbajului din închisoare, simt nevoia să o fac atunci când scria despre acest mediu. Terente nu a aflat despre mârșăvia pusă la cale de Șobolan, această informație era atu-ul gardianului pentru a-l folosi pe Șobolan ca sifon, adică informator. De ce? Pentru că așa merg treburile în pârnaie, la bulău, la mititica, cine deține informația, deține și puterea asupra altuia sau asupra altora. Haideți să revenim în camera de deținere. Terente s-a ridicat încet de pe marginea patului și din trei pași a ajuns lângă patul pe care Șobolanul se chinuia să adoarmă, pat aflat deasupra patului în care Ioan se chinuia să oprească sângerarea. S-a uitat o clipă la Ioan, iar apoi l-a apucat pe Șobolan de gât și l-a strâns ușor. Șobolanul a deschis ochii și a văzut fața placidă a lui Terente. Ce-ai frate? a întrebat Șobolanul speriat. Nimic, a răspuns Terente și a continuat în șoaptă, vreau să discutăm puțin. Șobolanul simțea în vocea lui Terente că discuția va avea ca obiect lovitura ce i-o aplicase lui Ioan și a încercat să o ia înainte...
— Băi, nu am vrut să-l lovesc așa tare.
Terente și-a încleștat și mai tare degetele și palma pe gâtul lui Terente, ca semn că ar cazul să tacă și să asculte cu atenție.
— Amice, a început Terente, de când ne știm noi?
Șobolanului nu i-a plăcut cum a sunat acest ”amice”. De regulă, Terente i se adresa cu Șobolane sau Șobi, iar acum acest amice nu era de bun augur.
— Nu știu de când ne știm, ăăăă, de când am ajuns la bulău, că pe tine te-am găsit aicișilea, a răspuns Șobolanul.
— Buuuun, a continuat Terente, și de ce eram eu aici, și de ce voi fi aici și după ce liberezi tu, dacă nu o să mori între timp? a comasat Terente două întrebări într-una singură.
— Pencă ești viețaș, măi Terente, d-aia, a răspuns Șobolanul, nedumerit de faptul că nu reușea să deslușească direcțis în care se îndreaptă rațonamentul lui Terente.
— Și câte vieți crezi că am eu, măi Șobolane? A continuat Terente șirul de întrebări.
— Una, a răspuns interlocutorul zbătându-se într-o ceață cognitivă la fel de deasă ca aceea de pe câmpul pe care Ioan a stat de vorbă cu Dumnezeu.
— Buuun... și dacă eu mă satur de toate căcaturile pe care le faci tu, te strâng de gât până mori sau îți fac un buzunar prin care să și se scurgă tot sângele de șobolan jegos ce ești, io... io ce-o să pățesc? O să-mi dea ăia o condamnare nouă, tot pe viață și ce pula mea o să rezolve cu asta? Că io nu am decât o viață și pe aia mi-am futut-o cu violul ăla nenorocit, sta-mi-ar în gât pofta de pizdulice, i-a spus Terente șobolanului, iar acesta din urmă a început să întrevadă concluzia la care vrea să ajungă Terente.
Șobolanul a zâmbit larg și tâmp și a deschis gura pentru ai spune lui Terente că s-a prins, dar nu a apucat să spună decât... ”m-am„. Terente a ridicat mâna, l-a întrerupt cu autoritate și a continuat pe un ton crescendo:
— Te-ai prins pe pizda mă-tii! Vezi, măi Șobolane cum sunt aranjate lucrurile când ești viețaș? Ce ți-a făcut ție nerodul ăsta de Ioan? Ăsta nici măcar nu vorbește, e mut ca peștele, stă pe marginea patului și bolborosește întruna 23 de suflete... 23 de suflete... 23 de suflete, nici măcar nu știm ce a făcut, că nu-i întreg la minte. Și tu, numai pentru că a visat urât și a strigat în somn i-ai pocit mufarina. Cine te crezi tu, Șobolane? Acum pe bune, cine pula mea te crezi tu? Ești vreun mare grangur? Ești vreun zeu și nu am auzit noi despre tine? Ori... poate ești Dumnezeu și noi nu am fost anunțați de domn director.
Șobolanul îl asculta îngrozit pe Terente și bănuielile lui că Terente îi este superior din toate punctele de vedere i s-au confirmat. Între timp, din patul pe care stătea Ioan, cel de sub patul Șobolanului, s-a auzit bolboroseala lui Ioan:
— ... 23 de suflete... 23 de suflete... 23 de suflete.
Terente a ascultat ce spunea Ioan și i s-a părut că vocea lui, chiar și așa... înecată în bolboroseli, are o mare doză de inocență. Semăna cu voces unui copil părăsit și obosit de căutarea drunul de întoarcere acasă. La un moment dat, Ioan l-a prins de genunchi pe Terente și l-a întrebat îngrozit...
— Anghele, tu ești?
Terente a luat încet mâna lui Ioan de pe genunchiul său, i-a întins-o pe lângă corp și a spus încet
—... da, măi creștine, sunt Anghel, sunt cine vrei tu să fiu.
Era întuneric. Ioan simțea cum volanul tractorului îi strivește pieptul, nu-și simțea partea stângă a corpului, iar capul îl durea teribil. Șocul a fost foarte puternic, tractorul s-a rotit în aer și a căzut pe parte. În cabină de abia se putea respira din cauza fumului și a mirosului de ferodou încins. Patinase ambreiajul și tractorul nu a mai intrat în viteză, s-a gândit Ioan, de aceea nu am mai putut înainta iar furgonul... Doamne, furgonul... unde e furgonul?... țipa o voce în capul lui Ioan... unde e furgonul? A încercat să-și miște capul pentru a arunca o privire în spatele tractorului, acolo trebuia să fie furgonul, dar nu a reușit. Orice mișcare făcea, o durere ascuțită îi săgeta acea parte a corpului pe care o mai simțea. Vocea devenea tot mai insistentă... unde e furgonul, nenorocitule? unde e furgonul? ai plecat cu el de la fermă, Anghel a verificat legăturile și ți-a spus că poți pleca, că totul e ca la carte. Unde e furgonul, Ioane? ce ai făcut, Ioane? aude vocea Dumnezeului din visul său... sau e vocea lui Anghel? sau Anghel e Dumnezeu? sau Dumnezeu e Anghel?, dar nu mai contează. Nu, cred că visez, își spune Ioan, dar Anghel-Dumnezeu îi răspunde... ai vrea tu să visezi, dar e realitatea crudă a dimineții blestemate de decembrie, cu o săptămână înainte de Sfântul Crăciun. Te-ai încăpățânat să faci cursa asta. Doar tu, tractorul, furgonul și trenul, și o mulțime de ciori împrăștiate pe câmp. Ceață și croncănit de ciori și roșul semaforului de la tren și negreala ciorilor și ceața aceea care ascundea între valurile ei trenul care venea, dar ceața a atenuat zgomotele, iar ție, nenorocitule, ți s-a părut că ai timp suficient să treci. De ce mă mustri, Doamne? a întrebat Ioan în timp ce încerca pentru a nu știu câta oară să arunce o privire spre partea din spate a tractorului, acolo unde spera să vadă furgonul. A gemut de durere și a întors capul, dar a văzut doar ceața... ceața... ceața.
***
— Măi Ioane, las-o moartă cu cursa asta de Vaslui, nu merită, zău, te legi la cap fără să te doară și peste o săptămână e Crăciunul.
Bărbatul căruia Anghel îi spusese Ioane s-a uitat lung la Anghel și după ce a tras din țigara fără filtru i-a spus cu glas încet:
— Tocmai de aia, Anghele, tocmai de aia, că-i Crăciunul și am nevoie de bani. Am rată și copil, nu am încotro, trebuie să bag cursa asta de Vaslui și încă o sută de curse.
Anghel se uită lung la Ion, se apropie cu gura de ureche lui și îi spune șoptit:
— Atunci de ce morții mă-sii ai stat la nuntă până la ora cinci dimineața?
Ioan răspunde cu o ușoară undă de enervare:
Am stat... c-am stat, c-a fost nunta lui Vasile, fratele Anei, cumnatul meu, și dacă noi nu ne ținem aproape cine o să țină? Hai măi că n-o să fie probleme cu potera, îs plecați după porci și brazi de Crăciun, nu stau ei cu fiola după tufișuri. O să beau vreo două kile de apă și piș tot alcoolul înainte de Cuca.
— Nu de poteră e vorba, Ioane, dar văd că nu am cu cine vorbi. Mă duc să verific furgonul și să-l leg de tractor. Bine, Anghele, mulțumesc de ajutor, a spus Ion și a intrat în clădirea administrativă a fermei pentru a-și lua foaia de parcurs.
Își simțea capul greu, așa că i-a cerut secretarei o cafea pe care a băut-o ca pe apă, dintr-o dată.
— Unde mergi Ioane? a întrebat secretara.
Ioan i-a răspuns iritat:
— Duc zilierii acasă, undeva lângă Vaslui.
— Ioane nu ești cam obosit pentru un drum ca ăsta? a continuat secretara.
Ioan s-a enervat, a luat foaia de parcurs pregătită pe birou și a ieșit fără să o salute pe secretară și să-i mulțumească pentru cafea.
***
Iarna și ceața sunt prietene și sunt văzute foarte des împreună. Pe un câmp, când iarna și ceața stau la taclale, bârfind celelalte anotimpuri, vântul, soarele și luna, doar ciorile, asemeni unor puncte negre și gălăgioase, respiră a viață. O cioară aflată în zbor a auzit motorul tractorului lui Ioan. A privit curioasă spre dihania de metal ce scotea fum pe o țeavă aflată în locul în care o pasăre normală trebuia să aibă capul, dar cioara a înțeles că tractorul nu era o pasăre, era o dihanie stranie. Cioara a mai dat de două ori din aripi și a intrat în ceață și a uitat de dihania aceea stranie. Printr-o altă fisură din peretele de ceață, cioara a zărit o altă dihanie stranie, o dihanie lungă, mai lungă decât în șarpe. Mergea cu viteză și fluiera prelung din când în când. Cioara a fost convinsă de faptul că pe lume există dihanii normale și dihanii stranii, ciudate, care nu păreau să respecte rânduielile acestei lumi, dar nu era treaba ei să deslușească toate tainele lumii, treaba asta o făceau bufnițele. Ioan conducea atent, lăsase radioul, un aparat vechi, băgat într-o husă de piele perforată în dreptul difuzorului, și a butoanelor laterale, agățat de mânerul portierei, pe un post de radio la care se difuza o emisiune matinală zglobie, doi tipi spuneau glume și râdeau de propriile lor glume, din când în când spoturi publicitare și muzică de proastă calitate, dar scopul era acela de a nu adormi. La fiecare legănat al tractorului, radioul se lovea de metalul portierei. Ioan verifica periodic, în oglinda retrovizoare starea furgonului agățat de tractorul său, pentru a se asigura că totul este în ordine. Circula cu viteză redusă din pricina ceții care atenta serios la vizibilitate. Se apropia de trecerea peste calea ferată. S-a uitat la ceas și a constatat că se apropia ora la care trecea acceleratul care urma să oprească timp de patru minute în halta aflată în apropierea fermei. Nu voia să piardă minutele cât timp circulația era oprită din cauza trecerii trenului, așa că a pișcat puțin accelerația, dar chiar și așa, în momentul în care a ajuns la calea ferată sunetul avertizorului sonor era deja în funcțiune... ding... ding... ding. Deciziile proaste și foarte proaste sunt cele care sunt luate sub presiunea timpului, deși aceasta nu pare a fi o regulă generală. Cert este faptul că între două ding-uri Ioan a hotărât să păcălească soarta, sau poate voia să păcălească doar trenul... sau pe ambele. A băgat în viteză și a pornit să treacă peste calea ferată. A reușit să treacă cu tractorul, mai avea să treacă și furgonul dar cineva sau ceva a hotărât ca ambreiajul tractorului să patineze serios și să înțepenească, tocmai când Ioan schimba viteza, astfel încât tot agregatul, tractor și furgon, a rămas inert. Zadarnic a încercat Ioan să dreagă situația, ambreiajul tractorului murise definitiv. Și-a amintit de cuvintele lui Anghel, vezi că ambreiajul tractorului e uzat șaizeci la sută, vezi cum îl mângâi. Mecanicul trenului a sesizat relativ târziu prezența furgonului pe șinele de tren, iar acționarea frânei a fost inutilă. A văzut pentru o secundă o mogâldeață în cabina tractorului, un omuleț care se chinuia cu maneta de viteze. Apoi timpul a stat în loc, iar cioara care zbura deasupra, printr-o crăpătură din peretele de ceață a văzut o dihanie stranie și ciudată spulberând o altă dihanie ciudată. Chiar și sufletul ciorii a știut că ceva nu e în regulă și a simțit că tipul s-a oprit în loc. Faptul că tractorul avea o legătură fermă cu furgonul, Anghel făcuse legătura, mișcarea acestuia din urmă sub efectul impactului cu nemiloasa locomotivă a ridicat tractorul în aer și i-a imprimat o mișcare de rotație. La jumătatea rotației legătura s-a rupt, iar tractorul a căzut cu zgomot, în timp ce Ioan și-a amintit de încă un lucru pe care i le spusese Anghel chiar înaintea plecării: Ioane, fii cu băgare de seamă, ai 23 de suflete în furgon!
