Arhitectul și Marea Verde

(fragment de roman aflat în pregătire pentru tipar)

– Să iei, dragă, vesta pe tine, că bate vânt rece dinspre munte, zise femeia care tocmai ieșise din casa scărilor, întinzându-i bărbatului haina.

Pe Svetlana nu o iubea și nu o iubise niciodată. Era un fel de țiitoare, de femeie în casă cu care, la vreme, s-a mai și culcat din când în când. Era o relație de sprijin reciproc între ei doi, de coabitare, ca între crocodil și pasărea care îi mănâncă dintre dinți și cu acest prilej curăță gura prădătorului. Coabitarea lor nu reușise să devină altceva, deși dura de mai bine de 40 de ani, dinainte de Revoluție. Securistul o găsise prin anii 80, într-un concediu pe la mare, când tocmai își repara cu aerosoli sufletul rănit de plecarea Milei Carne, femeia vieții lui. Fata de atunci, Svetlana, era o fată cu privire blândă și sâni mari, refugiată din Moldova de peste Prut și el, animat mereu de sentimente patriotice ca în absolut tot ce făcea, a luat-o cu el, i-a oferit casă și masă și i-a făcut, uzând de toate pilele lui de prin partid, acte de Republica Socialistă România.

Svetlana Moldovan, că așa o chema pe fată, a rămas să trăiască alături de un securist, sub numele de Svetlana Călian Maglavais, pentru că o întoarcere în Moldova ar fi costat-o viața. Lăsase acolo un soț bețiv care o bătea mereu și un tată care o vânduse acestuia pe băutură. Avusese o viață de chin și așa a apreciat liniștea și siguranța pe care i-o dădea securistul care, de altfel, dădea, prin serviciul prestat în instituție, siguranță întregii țări comuniste și mai ales nomenclaturii și dictatorului – și a rămas cu el deși era mai tânără cu vreo 20 de ani. Oricum, la 80 și 60, diferențele acestea nu se mai vedeau clar.

Cu ea, Maglavais a exersat, cum se întâmplă în cuplurile plictisite, acolo unde lipsește dragostea, toate variantele sexuale, dar constant a apreciat una: cea în care ea, Svetlana, punea la pickup un cântec despre Bucovina, cântat de corul armatei și apoi se așeza cu sexul deasupra feței lui și se mișca ușor acolo. El o adulmeca și o mângîia pe bucile mari și din când în când își afunda fața în tufișul de păr din preajma sexului. Pe măsura crescendo-ului piesei patriotice, Călian avansa cu nasul și cu limba prin sexul Svetlanei, dând să intre de unde a ieșit și, de multe ori, ejacula în momentele cele mai dramatice ale cântecului, în țipetele Svetlanei care simula orgasmul, pentru că știa că așa îi place lui.

De fiecare dată, afundat în sexul Svetlanei, cu ochii închiși, o vedea în fața lui pe Mila Carne – femeia vieții lui, care l-a părăsit după ce i-a făcut un copil – zâmbind ironic și asta îi întețea efortul de a face plăcere altei femei. Au făcut asta des înainte, dar acum, în democrație, prilejurile se răriseră, poate și din cauza vârstei care nu îi mai ajuta să se contorsioneze în fel și chip.

Pe Călian îl mai durea spatele, dar în rest se ținea bine, ca omul bine trait, iar starea sănătății lui era bună și mereu verificată, pentru că avea bani pentru cei mai buni specialiști din țară și străinătate.

– Te văd tare binedispus, mai zâmbi Svetlana înainte de a se întoarce și a intra în scara blocului. Iar ai avut visul ăla ?

Avea un vis care revenea din când în când și îl făcea să se simtă de fiecare dată bine, ca un semn primit de printre nori că este iertat și mântuit: se făcea că se afla pe un câmp plin cu păpădii cu globuri alb strălucitoare și întins pe spate lua câte una și îi sufla puful către cer. Venea câte un student cu părul creț și se așeza lângă el și sufla și el peste păpădii și îi spunea cu drag: „Tovarășe Călian, pentru că sunteți un om de bine, vreau să vă torn un coleg de-al meu, care nu îl iubește suficient pe tovarășul Nicolae Ceaușescu”. „Ia un pahar de nectar, și ceva ambrozie, măi, studente”, spunea el și studentul sorbea nectar și spunea tot felul de minciuni ca să își facă și el ușor norma lunară la informatori și informații.

După acel vis compensator, zile la rând și uneori săptămâni, uita complet de pumnii dați în gură, de zbierătele și amenințările cu bale la gură pe care le practica în anchete, de sângele și teroarea care i-au fost colegi de muncă prin beciurile instituției. Era liniștit ca unul care și-a făcut datoria în conformitate cu natura și a scos răul din oameni pentru gloria socialismului și propășirea multilaterală a comunismului, așa cum îi cereau postul și superiorii. Călian îi întoarse zâmbetul în semn de răspuns și spuse cu fața înseninată:

– Da, am avut iar visul acela...

Pământul era reavăn și se lega de hârleț, dar fiecare pas făcut înainte îi dădea o mare mulțumire securistului. Deodată, îi sună telefonul în buzunar și el a răspuns deranjat, dar și-a schimbat tonul vocii în unul secretos și patern, imediat ce și-a dat seama cine este interlocutorul:

– Da, da, un pic de agricultură, de fapt horticultură, ca să fim mai preciși… Da, da, cred că săptămâna asta îți pot da doi directori și cred că și un judecător. Aici, la ăsta, mai am de făcut o verificare, nu știu dacă e avocat sau judecător, dar aflu săptămâna asta. Vamă ? Nu prea am la vamă. Studenții mei nu s-au făcut vameși, dar am să-ți dau piese cu profesii intelectuale, cu rang, oameni grei. Da, da, judecătorul are vreo douăzeci de file, poți să îl înfunzi clar, dar vezi înainte cum mișcă. La un director nu am decât vreo zece file, dar te descurci tu că aveți juriști buni acolo. Dacă ies cu protecția și vin cu avantajul, facem ca până acum, da, da, fără discuție, juma-juma. Legea e lege, onoare țărănistă! Te salut cu respect, mai zise, râzând mânzește, binedispus de gluma din final.

Pe celălalt trotuar al aleii s-a oprit un trecător de parcă plecase la cumpărături și își uitase portofelul acasă. S-a tot căutat în buzunare și într-un târziu a scos o brichetă cu care și-a aprins țigara. S-a întors spre cel ce se sprijinea în hârleț, în grădinuța din fața blocului și a prins a striga către el:

– Sapă, sapă, mă, labagiule, că numa’ de asta ești bun. Așa sapi și la oameni, suge-mi-ai pula de moșneag idiot!

– Du-te dracului în cartierul tău, că chem iar poliția pe tine, zise slab Călian după ce identifică autorul îndemnului.

– Așa, jigodie, numa’ mână în mână cu poliția ți-ai făcut viața. Tu și miliția. Sapă, că poate dai de capul conducătorului iubit, că i-ai fost slugă și cu el v-ați bătut joc de tot poporul.

– Du-te dracului de bețiv că nu ai făcut nimic în viață, toată ziua ai stat la barul gării și faci pe deșteptul.

– Nu am încăput de voi, mă imbecililor, mă mediocrilor. Cine dracu a mai încăput de voi, mă mumie? Mă muie de mumie, mai zbieră Axel de peste drum și apoi își pierdu brusc interesul și își văzu de drum pentru că avea o întâlnire în gară. Călian băgă capul în pământ, hotărât să nu mai dea nici o replică, deși o buză îi tremura nervos. Dacă ar fi avut la îndemână un pistol… Uf. Avea prea multe de câștigat dacă își ținea gura și nu merita să se ia la ceartă cu bețivul care făcea așa când era troznit. Poporul…Hm…

O mai pățise cu el și nu merita efortul. Așa-s românii, a mai avut treabă și cu el și cu alții. Tatăl bețivului a murit în închisoarea comunistă pe motive politice, dar ce vină avea el ? El s-a ocupat de cu totul altceva în securitate, el a avut grijă de starea de spirit a studenților, a avut un rol educativ, și unul dintre cele mai semnificative cazuri a fost acela în care vreo șase tineri au dat foc portretului lui Ceaușescu.

I-a adus la securitate și i-a constrâns să dea declarații de informatori și i-a lăsat în pace. Le-a dat câteva picioare în cur, câteva palme, pumni, dar așa se făcea atunci. Nimic special. A fost asta o crimă? El a fost un patriot și așa a rămas, indiferent de regim. Și pentru celelalte cazuri avea justificări de serviciu, pentru că așa a fost sistemul și el a fost doar un om al sistemului. O rotiță în angrenaj, atâta tot.

– Fi-v-ar firea a dreacu să vă fie de nebuni, că nu vi se mai gată mizeriile. Să-mi sugi pula, cu toată securitatea ta nemuritoare, mă, labagiule, a mai strigat Axel înainte de a se pierde printre blocurile de peste drum.

Colonelul în rezervă Virgiliu Călian Maglavais a privit și el soarele în ochi la vremea tinereții. L-a iubit pe Eminescu și a învățat pe de rost „Dintre sute de catarge” și chiar câteva versuri din „Pe lângă plopii fără soț” pe care le recita pe vremuri cu voce tare, la chefuri, la Academia Ștefan Gheorghiu. Chefuri decente, cu băuturi fine, din străinătate, între tovarăși de învățătură și de muncă, nu ca altele.

Oameni care știau ce au de făcut cu viața lor dedicate partidului. A încercat și el literatura și a scris câteva poezii, dar a renunțat din pricina îndatoririlor de serviciu, dar a urmărit mereu sectorul literar și se tot mira de prestația tinerilor poeți cu care era contemporan, fără să înțeleagă ambiția lor de a-i depăși pe clasici.

Această lipsă de înțelegere s-a transformat în dispreț și chiar ură pentru poeții și literatura de după ’89 când, i se părea colonelului Maglavais, că odată cu libertatea de exprimare lucrurile au luat-o complet razna. Limbaj indecent, stări confuze, nici o direcție, nicio supraveghere, niciun control.

A ajuns să îi considere pe toți niște drogați nebuni și să colaboreze cu conducerea Organizației Scriitorilor, cu clasicii din timpul vieții, activiști literari din vechea generație, ca să îi pună la respect. Scotea câte unul o carte apreciată, o dădea împotriva comunismului, era împotriva securității, vorbea de rău conducerea Organizației, se vorbea despre acea carte, avea succes, ei bine, atunci… pac, dosar! Pac, o găleată de căcat în cap! Pac, o modestie și o punere la punct. Știa Călian Maglavais să facă să se afle public că scriitorul era ori gay, ori pedofil, violator, ori informator al fostei securități, ori spionul statelor orientale, anti-europene… Avea el grijă, că avea oameni în presă destui, peste tot.

Ce credeau ei, că se puteau compara cu scriitorii adevărați, cu Eminescu, sau cu Adrian Păunescu…, sau cu… Sadoveanu? Era bună treaba și mergea, pentru că cei din conducere rămâneau conducători pe viață, fără concurență, iar el își lua partea.

Chiar a fost rugat să publice în reviste ale Organizației Scriitorilor locali, dar a refuzat. Nu mai avea chef de poezii. Prefera banii.