Interior de ontogenie
Transfer haotic de senzații,
Dezordini emoționante întorc lumea pe dos,
Pun în mișcare structuri spre împliniri,
Modifică firea ființei până la os –
Desfrunziri ale pomului sănătos.
Din ce în ce mai multe ciudățenii,
Prea multe specii diversificate,
Vietăți în tranzit cu legături destrămate ,
Eșuând în stranietăți din străine semințe –
Omul-păianjen, femeia berbant...
Struțocămila-elefant.
Așadar,
Clonate, ori truncheate specii bizare,
Hominidul ce nu mai percepe credințe,
Ființe – plecând ca și noi, pe rând,
Om curat ori hibridul
Și aceste răvășite științe,
Arborând un zâmbet contaminat.
Fluidități
Strada nu se grăbea sub pași,
Zarea purta semnele zilei –
Cu aceeași viteză, după Planck,
Se rotea încet cât să mă fixeze
Într-un punct pe bolta cerului în balans
Din nori fragili pierzători de înălțime, de sete,
Ochiul acela de zeu ploios
S-a depărtat, cu lacrimi
de ceața-n crepuscul.
Puzderii de clipe acordau încredere
Râului despărțitor de maluri, de lumini.
Înclinația lumii
Planul înclinat ce mi-l aduse o lecție,
Nu-mi spusese de ce ploaia cade peste el mai altfel.
Oare cum să fac, dacă aș vrea să opresc
rostogolirea meteoritului în cădere,
pe dealul de lut din zare...?
Se va opri singur prin frecare, poate...
Se va topi ca prin magie... cine știe?
Dar, dacă indecis, mă va întreba pe mine – învățăcel –
Cum să se ridice pe deal, astfel încât,
La final, să se întoarcă fix pe orbita lui,
de meteorit hai-hui?
Așadar, mi-am declinat competența,
Neștiind esența înclinației lumii.
Două personaje și o scară
Un freamăt pe șira spinării,
o neliniște, un fior strecurat insidios –
Sunt semne că ar putea fi
mersul umbrei gemene –
Strecurată înăuntrul meu,
să-mi valideze întrebările...
Umbra urcă sau coboară, cum vrea ea –
ca pe o articulată scară,
când ține echilibrul cineva?
Când eu încerc să mă opresc,
umbra mea mai urcă, urcă
Eu nu mă înalț, nici nu cobor suișuri,
așa cum ea ar vrea.
Rămân aici, să selectez
alegeri la-ntrebări – Să aflu hoțul de răspunsuri.
