În umbra războiului
mă urmărește somnul de dimineață
în care fug de ziua care vine
nu nu, nu mă lasă
pictează în mine lupi
îmi pătrund în vine.
printre florile de măr șacalii urlă de groază
se mușcă unul pe altul în foamea asta nouă,
foame a secolului foame bolnavă.
chiar și pământul mușcă din alt pământ
geme, eu tremur, nu știu ce urmează
pe când în ochii minții un vis nou mi-apare...
pictez cu palmele căuș, pline de culoare
un cap, un om, sau demon.
capul vorbește, mă sărută cerând
iertarea visuluinegru din mine, cel
cu animale
e doar un vis – spune el
și fața mea albă întoarce spre el ochi de stafie
dar în ochii mei transparenți
cerul se înnorează
trec cu vuiet dureros mii de avioane
și eu visez cum toți morții din războaie
învie.
nu, nu e vis.
Avioane de luptă trec, aduc în ele moarte, urgie
e vuiet e vaiet
e gaură-n cer și creierul meu ce teribil mă doare
se rupe în două
mă îndoaie
tu, urlii lovită, o, tu, glie...
și tot aștept să cadă
va cădea
a căzut!
Un ultim fragment de viitor moare în mine
neînceput.
în filmele franceze
finalul e lăsat la liberă alegere;
filmele americane se sfârșesc
când eroii se sărută; filmul meu,
nu mai depinde de caracterul eroinei
eu, cea cu fața albă,
buze mânjite în roșu de sânge
plâng acum din ochii-mi
de culoarea frunzei de măslin.
Ultimul înger agățat de cer nu are aripi
Și ce îi păsa cerului de vise
că cine mai urcă azi la cer,
cine?
în luptă cu monștrii unde ne îngropăm frumoșii noștri copii
unde ?
îngerul plânge
– o, Doamne, de ce mă lași?
gropile pământului urlă sânge – o, Doamne de ce ne-ai dat pământ
de ce, de ce-l plătim viață?
cânt de veghe argintiu tremură în aer
un imn
un blestem ?
plânge țara moarte, gropi în pământ.
Că iubire de nu e, nimic nu e
Și plouă îngeri.
Cântec
dansez desculță pe alge roșii sparte
în ultimul zâmbet de copil al soldatului căzut
mă urmărește un cântec pierdut ca o mantră
fără de scăpare
monstru negru cu gheare
melodie stricată
că cine aș fi eu să vreau
orice
în acest destin atât de urât?
caut aripi să ascund în ele păcate albe
să zbor
să uit
dar aripele-s plumb și cad adânc.
și cum aș putea zbura
când sunt atât de vinovată
de gânduri tulburate de a ucide tot ce a ucis
al meu pământ?
Monștrii în mască neagră cu copite
calcă pe capete de prunci.
în țara nimănui iubirea e dosită
sub lespezile morților din gropile adânci.
dansez desculță pe cioburile viselor
mă taie
dar ce simt e doar un cântec strâmb
pe care îl pictez cu al lor sânge
cu al soldaților mei frumoși
care-au murit râzând.
În afara lumii s-a declarat război
dar noi, păpuși în vitrină – ne zgâim unii la alții
în balta asta călduță;
el
sare de pe o creangă pe alta și se plânge
că e la modă răzgâiala – că frizerul nu i-a aranjat perfect barba
că nu se mai importă țigări fără filtru
că nimeni nu-i înțelege arta
ea
zice nu are ce îmbrăca
copiii se mută în Porto unde portocalele se vând
cu bucata
unde frica nu se joacă cu soarta
te îneacă „balta”, face bulbuci
tu
ziua cumva te mai descurci
dar nopțile
ei, nopțile se adună monștrii
negură în suflet
nu am liniște, nu.
„speranță” e un cuvânt
iubesc pe întuneric vorbind cu mine în gând
în balta mea cu liniște neagră și peștii din jur
dansează!
Gorila mea de iarnă
(scrisori lui Lucas)
iubit îmblănit, în brațele tale am dormit
somnul celor care uită
când se aruncă în negura visului imposibil
am trăit goală de voi judecătorii imperfecțiuni
cu lupa orbului mereu goală
că ce am nevoie pe insula mea
în afară de iubirea gorilei și peștii din baltă – ochii lui transparenți în care apar atât de frumoasă?
iubitul meu Lucas m-ai salvat din angoasă
era cald în blana ta păroasă cu parfum de bărbat
dar vine primăvara
vom alerga împreună desculți prin iarba udă
vom dormi cu urechi de cireșe
vom mai adormi în liliac?
pisici în noapte luptă
violuri pe gunoaie
un pește patrulează pe două picioare
mascați pe trotinete fură poșete
mă clatin
pe blocul meu de gheață
din marea gloată care urlă: afară cu voi!
viața e gunoi! vă rog – mă milogesc
fi-vă milă
doar o foaie de hârtie să scriu
bilețel unei gorile cu brațe calde
și parfum de bărbat pe o insulă de shabath
sau mai dați-mi o pastilă
să adorm un veac
În vârtejul ăsta al tău
țipă viața și trăiește și moare
ca macul sângeriu petalele-i transparente
fluturarea relativă în libertatea-i aparentă
o pisică dungată întoarce capul
ne privim
rutina unui trotuar sau frica de a dispărea
brusc? aproape liberi aproape iubim
cât o clipire.
Iubire
și au înflorit scaieții azi în liliachiu
e vremea lor de trăire
și te-am rugat să mă lași să te iubesc ușor
să nu te rănesc, să nu te dor
și norii sunt ai războiului peste noi
soarele arde și în curând vor ruginii florile
în pământ – timp de murire.
tu fosta regină, nu mai ești a mea – mi-ai spus
ai grijă cui îți vei da bucata de carne
umbra războiului iar ne doare pământul
eu vreau o nouă înflorire; te tai din mine carne crudă, tai curat, războiul amenință indiferent
inerent
și doar te rugasem să mă lași să te iubesc ușor
dorit te-am dorire pe un câmp cu flori
în vântul
ce-ți alinta șuvițele rebele, iubire.
Umilința refugiatului în sine
– Când nimeni nu te vede, exiști? aruncat în gloată
transparent uitat călcat în picioare
sufocat de duhoare
ignori impotența simțirii umane.
concentrat în următorul tău pas
te agăți cu unghii sângerânde de firul
unui simplu fior de durere unicul martor.
Nu mai există umilință în neputința ta existențială
întunericul se adună în tine ghem și
nimic
nici următorul pas.
