Cartea anului 2023, vândută în zeci de milioane de exemplare, pe tot mapamondul, este volumul de memorii al Prințului Harry, Rezerva (Spare), tradusă și în limba română la Editura Nemira (traducători: Cristina Nan, Carmen Neaclu, Smaranda Nistor, Oana Ionașcu). Volumul cuprinde 456 de pagini, păstrează coperta originală cu chipul prințului în fotografie sepia (hardcover), fiind prezentată de editură ca ”o carte de o onestitate necruțătoare, plină de dezvăluiri, revelații și lecții de viață cu greu învățate despre eterna putere a iubirii de a învinge suferința”.
A devenit un mod de viață să stai cu ochii în telefon; pe trecerea de pietoni, în metrou, la o petrecere și, uneori, chiar și în cadă. Acolo e miezul, acolo e viața, lumea care te vede, chiar dacă ai doar 45 de urmăritori (nici pe scara blocului nu sunt mai mulți). Tendința este să pleci de pe FaceBook, unde au rămas toți moșii și toate babele, cu parastasele și comemorările lor, cafeluțele de dimineață cu sclipici și trandafirici care clipocesc în limba engleză: good morning everybody, love you, kiss you! (de pisici nu zicem nimic, da?).
Unde pleci? Pe Tik-Tok, unde nu este atâta vorbărie de scriitori nebăgați în seamă, filozofi de ocazie și, în general, trăncăneală multă. Aici e live, e fără cuvinte, e imagine în mișcare, e fun sau tragic. Că e prosteală, că e sexy, e porno sau gafă, whatever, totul e real, nu boring cu ficțiune și poveste lungă. Apeși play și participi. Tu, nu altul care îți spune cum e treaba. Personaje reale, actuale, într-o derulare continuă te țin captiv dar cu emoțiile proaspete. Dacă ridici ochii din ecranul micuț al telefonului, lumea gri te pierde cu încremenirea ei aparentă. Mai ai puțin și faci depresie. Și nu vrei.
În acest context social, greu de negat, literatura ca ficțiune se retrage sau, dacă are curaj să își facă promovare, va urla ca lupul la lună, ochii sunt în telefon, pe videoclipuri live. Cititorii, câți mai există, vor prefera volume ca Rezerva, carte de memorii… memorabile aș spune, unde fiecare se poate regăsi în șirul lung de frustrări și respingeri evocate de celebrul autor, de luptă cu imaginea unei instituții care se vrea perfectă: monarhia. Clișeul este vechi, un prinț și iubita lui luptă cu lumea veche, încorsetată în paradigma unei aparențe de eternitate. Dar clișeul dă bine și la noile societăți abia ieșite din comunism, unde nomenclatura rigidizată își păstrează privilegiile cu mână de fier. Dă bine și acolo unde popoarele visează libertatea de mâine. Ce este însă cel mai apreciat la acest volum, este actualul, momentanul. Iată, se întâmplă sub ochii noștri. S-a dus vremea creatorilor de lumi: DCEU, Marwell (Stan Lee), Roboții. Imperiul. Fundația (Isaac Asimov), Hobbitul/Frăția inelelului (J.R.R. Tolkien), Dune (Frank Herbert), Războiul stelelor (George Lucas), a lui Harry Potter (J.K. Rowling) sau chiar Urzeala tronurilor (George R.R. Martin), ca să amintim doar pe cei mai importanți. Toți aceștia aparțin secolului XX, chiar dacă trena lor luminoasă va mai străluci zeci de ani de aici înainte.
Real-time-ul este iubirea acestui început de secol, iar prințul Harry iese la suprafață cu volumul său Rezerva, fiind persoană publică internațională, deși interesul cititorilor se îndreaptă către identitatea personală; către rețeta succesului într-o lume globalizată, în care fiecare nu mai este decât o piesă într-un uriaș angrenaj. O piesă fără identitate proprie, o rezervă care așteaptă pe banca din spate să îi vină rândul să fie folosită. Iar Harry îți spune că se poate întâmpla chiar și unui prinț, iar asta te mai liniștește puțin; ești un om normal.
Reality-show-ul este la apogeu și a pătruns și în literatură, deși este cel mai bine reprezentat de cinematografie și televiziuni. Între frustrările unui prinț și războiul din Ucraina se pune semnul egal, ambele fiind realități prezentate ca atare la TV și în mediile online. Dacă Harry este social agreat și poate fi mediatizat în public, în mass media clasică, Tik-Tok, site-urile de socializare, Twitter etc., războiul din Ucraina și toate crimele lui sunt ascunse în grupuri cu circuit închis, pe aplicația Telegram. Acolo circulă informațiile care nu sunt agreabile social, fiind apoi culese de jurnaliști, cosmetizate și prezentate publicului larg. Foștii fani ai lui Hassel s-au refugiat pe Telegram unde urmăresc clipurile de război cu aceeași pasiune. Fragmente de realitate, căci marea foame este de real.
Fotografia, artele plastice, chiar și literatura, preiau secțiuni ale realității și o prezintă. Dar care dintre creații va avea succes pentru public? Cea care arată o secțiune de viață. Experiența nu mai este sublimă în artă. Azi, arta care interesează publicul larg este arta emoției fruste. Emoția, nu interpretarea ei. Nu povestea, nu transpunerea artistică. Noua generație este saturată de manipulare, propagandă, promovare falsă. Reacția ei este intoleranța. Nu suportă să i se spună ce să facă și cum să gândească. Ce să simtă și cum. Tinerii nu acceptă decât propria opinie. Arta devine interactivă, scriitorul prezintă, cititorul integrează în propria viată. Sigur, realitatea prezentată de un artist, pentru că el știe să evidențieze emoția, perspectiva cea mai valoroasă din real.
Rolul scriitorului este acela de a face o secțiune bine aleasă din tot amalgamul de momente ale unei vieți, o dominantă a unei vieți care are un mesaj nenumit, descoperit de cititor. El îi va fi egal în virtual, acolo unde doar realul, momentanul contează. Va exista ca prieten, amic, coleg de glume și împărtășire de impresii. De la egal la egal.
Declinul creațiilor fantasy este pus în valoare de disocierea dintre termenul real de termenul realism, ultimul fiind un stil folosit mult în literatură, dar care azi nu mai spune nimic, după un secol de mass-media controlată. Tendința este atât de accentuată, încât, chiar și realitatea prezentată ca un show tinde să fie detronată, pentru că și ea este realizată într-un spațiu regizat. Așa au apărut, înaintea memoriilor Prințului Harry, ca o foame de eveniment actual, o sumedenie de alte memorii: Barak Obama (A Promised Land), dar și Michelle Obama (Be Coming); Bill Clinton (My Life), Joe Biden (Promise Me, Dad) și altele.
Cum ai ajuns aici? De ce? O parte din tine este plecată în virtual, o imagine fotoșopată sau imaginea care nu există. E doar o parte, poate cea mai puțin reprezentativă, doar o fantoșă cu ce crezi tu că ai de scos în față; sau ce ai vrea și cum ai vrea să fii. O imagine, un rol, un personaj, un ceva care spune - crezi tu - mai mult despre tine ca orice eveniment din viața ta reală.
Imaginea crește și tot crește, până când, obezitatea ei morbidă îți acoperă ochii. Partea care a rămas pe stradă, la serviciu sau la școală e modestă, preferă blugii rupți, tricoul de la second și tot felul de adidași ieftini. Nici nu contează. E o rezervă la care vei apela doar la nevoie sau niciodată; oricum, nu are nimeni nevoie de ea. Poate îmbătrâni în grajd, ca mârțoaga lui Făt-Frumos. Și atunci se întâmplă. Foamea de real devine atât de mare încât ar înghiți orice. Dar ce înghiți tu este doar o lume virtuală. Mănânci cu o gură virtuală o hrană virtuală, iar ea nu te satură. Ba chiar te însori în META. Fumezi o pipă care nu este o pipă, așa cum prevestea, încă din secolul trecut, celebrul pictor belgian René Magritte. Pentru că tu, da, tu, ești doar o rezervă în viața ta. Care viață?
