și a femeie...
– și dacă
tu ești gura
pe care îmi rămâne
gura cu a fi fiind-ul tu
în ea?, îmi zise.
– știu,
arăt ca un dezertor...
lumea era contorsionată acolo,
nu exista departe,
doar un fix fără chei.
sunt murdară de viziuni pe haine și tălpi,
m-am ras în cap
pentru ca viitorul acela
să nu mă poată reține.
singura mea vulnerabilitate la profeții
era vina.
îmi dezbrac pe pragul acesta
cămașa croită dintr-o oglindă aspră.
tu nu mă cunoști din dinafara aia
căreia i se infecta timpul
câte 1 centimetru de negru
pe zi.
stau în fața ta în inima goală,
sunt înfășurată
doar în detalii străvezii de nesiguranță.
te privesc ca un fruct
înainte de întunericul roșu al gurii.
dacă îmi atingi gândul pe trup,
mâine dimineață
îți vor mirosi mâinile
a tandrețe
și a căpșuni,
și a femeie...
curva de noapte
noaptea iar a mizat pe ea la masa de poker.
a jucat a câta oară și s-a pierdut pe-o pereche.
mereu se vinde astfel bărbaților,
care o posedă cu ochi injectați de instinct roșu,
cu gemete de salivă curgându-le pe trupul ei perfect.
aaah, nimfomana îi prinde între șerpi de picioare,
îi trece prin nunți canibale,
le spânzură încordarea finală a sângelui
cu ciorapii ei mătăsos de negri
și apoi îi leapădă pe trotuarul victimelor ușoare.
faceți cărțile, vă rog, cine are deschiderea,
cine merge la potul acesta? vânătoarea începe, curva de noapte iar a pierdut,
rien ne va plus.
timpul cireșelor negre
e timpul cireșelor și nu port culoarea niciuneia.
îmi pierd dimensiunea în sâmburele îngropat
sub limba coșmarului.
sunt ce a rămas din uitare, dumnezeu îmi răucuvântează distanțele dintre celule
și de aceea între mine și mine sunt doar un pumn
de cireșe negre.
(nu se oprește bezna asta lichidă din care decupez frenetic munți de apă pentru cei rămași cu setea întinsă, cerând)
e timpul cireșelor
și ceasul se umple de sânge.
antiorbitor
mi-am recomandat
un antiorbitor, un soi de „te îndepărtez să te simt”
(cu explicații voit banale), pe o cale a intransigenței
de la izolare la nedetectarea cromaticii esențiale
a aerului pur.
acum câteva secunde am început o neliniște,
când voi ajunge la jumătatea ei,
nu îmi voi mai crede mâinile.
a te descurca pe tine dintre firele atmosferei
e ca și cum aș ceda tentației gustului,
refuz să fii captură.
(cine a hotărât că e un caz de ambulanță
infarctul luminii?)
în fața senzației am obiecte aproape casnice
de șters inutil,
telefonul mă anunță cu patru cuvinte înainte
că va fi fix, nu știu de ce programez ceva,
oricum sunt colecționară de spații albe.
impresia subtilă a ochelarilor negri
mă ajută să merg pe coridorul fără pereți
și să mă întorc,
e un fel de semafor care nu funcționează,
dar empatizează metalic cu orbii.
cred că azi te voi simți acut,
am mărit doza de antiorbitor.
te simt molipsit.
bumerang
un timp n-o să-l iubească (sau de tot).
i s-a venit de neiubire, așa, stând la coadă
la un second-hand de gânduri.
n-a luat nimic, aceeași marfă
made in no oneʼs land.
pe urmă s-a dus acasă cu taxiul,
a lăsat pe bancheta din spate
prostul obicei de a iubi.
i-l ia precis următorul client.
în vara asta de hoți totul se subtilizează.
acum e rândul ei să se plictisească.
și-a dat pe off
toate întrerupătoarele de voce, de degete,
de ochii ăia albastru-strigoi,
de dracuʼ s-o ia de muzică
băgată la maximum în urechi,
din cauza ei a început să-și fumeze lacrimile,
aproape un pachet pe zi.
și nici mai târziu nu se dezplictisește,
și-a aruncat picioarele pe un perete,
cel de iarnă (are 4, câte unul pentru fiecare sezon,
ăsta e alb și rece).
îi place fantastic să stea cu ideile în jos
și, datorită gravitației, tot frigul
să i se scurgă în ele.
exact, „datorită”, e într-un „mood” pozitiv
(aici a râs în hohote de autosnobismul ăsta spontan. ea e atât de în zig-zag înapoiată,
încât nu intră niciodată în vreun trend.
de aici ironia).
da, clar, ăsta e un timp pentru nașterea metalelor
cu degete de auzit într-o mănușă de explicații.
și de aruncat inima spre ieri
ca pe un bumerang,
să vină înapoi
mâine...
hai sub portocali
– trebuie să te iubesc.
– și ce faci cu joile mele stângi?
poți să-mi lași cuvintele în fântâni?
îmi beau albele, brumele,
păsările
de acolo.
și dacă te dor apele mele?
tu ai fântâni?
– trebuie să te iubesc.
– atunci trage-ți strada lângă a mea.
eu nu mi-o găsesc niciodată.
cred că, de fapt, nu locuiesc în nicio femeie.
altfel aș ști.
auzi cum pleacă orașele
din decembriile mele?
– trebuie să te iubesc.
– și gura, și ochii, și mâinile mele?
câteodată trebuie adunate
de prin lume. e greu.
nu-s cea mai potrivită alcătuire,
sunt un fel de cineva ca mine,
în care nu mă găsești.
– trebuie să te iubesc.
– ești complet neatent. nu sunt de iubit.
îmi stă un fluture pe limbă, hai sub portocali.
de fapt, asta e o fericire
în mințile noastre întoarse
de la plimbarea pământului
pe sub câteva mere de plumb.
e o fericire de o mie de mie
de umbre, de o mie de ție, de lumi.
ce-ar fi
să rupem strada de la guler până la tiv
când nu vrem să vrem.
la fereastra aia închisă cu fermoar
nu se lucrează cu viața.
e foarte aglomerat în melancolia
cu care îmi ungi femurul
unei fericiri aproape dense
și mai ales ce-ar fi să zgâriem întunericul
cu unghia netăiată a unui cuvânt,
dacă și când ne întindem brațele
ca de la un candelabru la altul.
de fapt,
am o stare de tango
cu tine.
