Motto:
– Ce faci aici Diavole, pe cea mai înaltă Colină?
– Cum ce fac? Meșteresc pe creasta cea mai înaltă a iadului, la Adevărul proștilor și la Bucuria smintiților, căci Vremurile se apropie! și doar acest Adevăr și această Bucurie vor fi fost să fie pe acest pământ.(Fantasmă)
Mă plimbam de colo-colo, la cucu gol, prin camera cu tavane foarte înalte, din Castelul Gotic al Filozofilor, cu o ceașcă de ness în mână și c-o țigară neaprinsă în colțuʼ gurii și repetam, în gând, alocuțiunea despre anamneza la Platon și anumite ecouri în evangheliile apocrife. Îmi luasem notițe de pe Google, rapid și eficient, iar acum așteptam dimineața, să-mi fac intrarea în Arena Leilor; însuși Profesorul a anticipat un remarcabil succes de etapă, având în vedere seriozitatea, complexitatea și insolitul subiectului.
Deși, n-ai să auzi – sau, în orice caz, foarte rar, spre deloc, vreun artist real, zicând noi, artiștii – așa și pe dincolo, dar de la Salam, de la Lori Groza, în special de la cei din lumea șobizului (sic!), auzi deseori chestia asta, noi, artiștii, uneori cu un zâmbet timid în colțul gurii, însemn al modestiei, decenței și bunei creșteri: suntem oameni ca toți oamenii, noi, artiștii, râdem, glumim, suntem veseli sau triști exact ca și fanii noștri... cam ăsta ar fi subtextul. Băieții de la butoane fac minuni cu artiștii ăștia, singurii, de fapt, care spun fără să clipească noi, artiștii.
Gândul îmi zbură aiurea. Unul dintre prietenii mei din tinerețe, alături de care am vânat lei și am râs până la leșin(-uri), s-a stabilit în Franța, în Nord: primul pas. Pasul doi: s-a mutat în Sud, într-un soi de pustietate agrestă. Pasul trei: s a făcut lup dacic, lup dacic de câmpie, ca să fim preciși. Îmi scrie în privat, texte de convertire, patetice, apocaliptic-metafizice. Nu răspund, citesc și recitesc textele alea și nu mă las convertit, sunt influențat de mediul în care am trăit și trăiesc, un mediu eminamente roman.
Citesc din caiet: De ce am merita „cel mai bun mop”? e o întrebare care mă tot încearcă, pentru că am o bănuială, cum că io, unu, nu l-aș merita; plus de asta cunosc o groază de tipi care nu l-ar merita nici atâtica. Ba ar merita castane în cap și pumni în freză, în nici un caz cel mai bun mop. O vezi pe Teo, un brand, cum ar veni, pe un vaporaș, pe un lac, cu un pălărioi din paie pe cap, citând, zice ea, dintr-un Mare Înțelept: "E bine să facem din relaxare o Artă" și fărâma aia de relaxare ce mai supraviețuia de bine de rău în tine, se duce dracului; și parcă te-apucă așa, o târșeală.
Chestia e că vorbesc cam prea des, mult prea des, mi s-a atras atenția, despre prostie, păi explicația e simplă, o cunosc din interior... pe de altă parte, multe observații pe care le fac despre sus amintitul subiect pot fi asimilate, la rândul lor, prostiei, nici o problemă să recunosc una ca asta, io-s genuʼ dezinvolt, de mic!
Apropo, de ce pe unii îi irită citatele, aforismele gen Osho sau Paolo Coelho? Sau îi umflă râsul? Pentru că văd tehnica, lipitura, inautenticitatea, absența acelui freamăt al spontaneității, care face diferența între un scrib și un scriitor-artist, (pentru că există – deopotrivă – mulți, foarte mulți chiar, scriitori înnămoliți în diverse tehnici, care nu transmit nimic de ordinul artistic). Partea proastă este că genul Osho – Coelho tind să umple până la refuz piața de carte, cu kitsch-uri foarte bine închegate, de zici că și-a băgat gheara inteligența artificială, ceea ce pe termen lung s-ar putea să ducă la o kitsch-izare globală, dacă e să vorbim de Globalism. (fragment dintr-o scriere abandonată, găsită pe un carnețel, pe care tocmai îl aruncam la gunoi, pe bună dreptate, zic...)
Vorbe, vorbe, vorbe. Un muget de animal isterizat, prefigurarea unui Sfârșit pe care nu-l luăm în seamă cu adevărat. Ne amuzăm superior cultural, de forța brută a unei Orori fără drept de apel. Numele chiar, este o flegmă cu muci, în sensul foarte clar că nici nu se vrea Altceva, este o pură obiectivare a Urâtului, pus în evidență de un marketing foarte profi, de fapt o adevarată industrie a ororii fără rest. Și, ceea ce este mai înfricoșător, fără sens. Când îi auzi pe anumiți indivizi, evident rău educați (și prostălăi pe deasupra!) vorbind șui despre educație și despre cultură, îndeobște cu un prompter în față, îți vine să te duci în Niger ca să sprijini Insurecția. Ca să știi o treabă, măcar. Dar Profesorul a anticipat un remarcabil succes de etapă. Ce gând amețitor!
