În chip ascuns
(II)

Motto: „Cu adevărat Tu ești un Dumnezeu care te ascunzi [...]” – Isaia 45:15

Semaforul se făcu verde. Ioan nu se dădu jos de pe bicicletă și se pregătea să pedaleze pe trecere. Îi făcu semn cu mâna, dar copilul țâșni pe lângă ea și nu se opri decât pe partea cealaltă a drumului, în fața parcului.

– Ioan! Măi, ți-am zis de mii de ori! Când traversezi, trebuie să te dai jos de pe bicicletă! Nu știi niciodată ce nebun vine cu viteză și te ia în plin. Ioan, mă asculți?

Însă băiatul de șase ani nu părea prea interesat de dojana maică-sii. Nici măcar nu așteptă să ajungă lângă el, ci se năpusti pe aleea largă care se deschidea în fața lui. Era mai răcoare în parc decât pe stradă, chiar dacă norii se îmbulzeau deasupra orașului, grei și plini ca niște ugere, astupând razele soarelui. Laura oftă și își urmări fiul cu privirea până ce dispăru după niște copaci. Ținti din mers o bancă și se așeză acolo. Lăsă geanta de pe umăr și se rezemă de spătarul incomod, căscă și se scutură de friguri. Îi era rece la spate, așa că-și scoase șalul subțire și îl petrecu peste umeri, apoi desfăcu termosul și turnă în cănuța-capac puțină cafea fierbinte. Ioan trecu prin fața ei, pedalând atât de repede încât Laura îl putu auzi gâfâind.

– Mai încet, măi, că o să răcești!

Se obișnuise greu cu viața de acolo, și nu pentru că nu era bine. Era minunat să ai de toate acasă, frigiderul să fie mereu plin, copilul să nu ducă lipsă de nimic, dar în același timp, un dor străveziu îi umbrea inima și-o copleșea mai ales atunci când se uita la fiul ei. I-ar fi plăcut să-l fi născut în România, să-l fi plimbat acum prin toate locurile pe unde umblase ea în copilărie, să-l lase să-și julească genunchii pe aceeași stradă unde se întâlnea ea în serile de vară cu copiii vecinilor, să l vadă jucându-se pe lunca gârlei de lângă casă, atacând broaștele cu pietre, rupând trestiile și imaginându-și că erau săbii falnice care aveau să-l ajute să-și apere castelul de invadatori. I-ar fi plăcut, mai mult decât orice, să-l poată duce la biserica din capătul străzii, așa cum și bunica o dusese pe ea cât fusese mică, mai ales acum, că se apropia Paștele. Încercase, la un moment dat, să aducă în discuție la cină o foarte scurtă și ipotetică vacanță de sărbători în țară, dar Silviu îi retezase orice speranță.

– Nu e momentul acum, îi zisese, avem destule pe cap, trebuie să-i schimbăm pașaportul copilului, să ne interesăm de școală, iar tu ai promis c-o să-ți cauți un serviciu, nu?

– Da, păi, tocmai, că...

– Ei, și-atunci?

Și-atunci, tocmai, că mi-ar fi plăcut să mergem în țară înainte să mă întorc la serviciu, fiindcă n-am să-mi pot lua concediu în vară, e prea din scurt.

Dar nu-i mai spusese lui Silviu ce gândea, n-avea rost. El oricum nu înțelegea nimic. Își lăsase capul în jos, înfipsese cu silă furculița în cârnații ăia albi, pe care Silviu îi adora, iar gura i se umpluse cu sucul lor anost și cu textura ca de burete, în vreme ce memoria dospea gustul dulceag-amărui, fraged, al pascăi pe care-o frământa bunica în casă.

– Ioan! Ai grijă, mamă, că dai peste oameni!

Copilul n-o asculta. Era mult prea fericit ca s-o bage în seamă. Pământul nu se zvântase încă după ploile de noaptea trecută, iar el spinteca fiecare băltoacă pe care-o găsea pe pista de alergare, stropindu-și adidașii gumați și pantalonii din fâș, râzând și scoțând limba. Casca roșie de pe cap devenise o lumină fugară, agățată de privirea periferică a Laurei. O pală de vânt o făcut să-și strângă șalul peste umeri, să-l mototolească la piept. Timpul trecea prea repede. Ioan crescuse și se schimbase. Nu mai era copilașul fălcos care adormea pe pieptul ei, nu mai era băiețelul care să dea fuga în brațele ei de fiecare dată când se lovea. Șase ani trecuseră ca o clipă, iar de-acum ea nu mai avea nicio scuză să nu meargă la serviciu. Silviu fusese destul de îngăduitor, fiindcă o lăsase să stea acasă și să se ocupe de copil și de treburi. Lucra ca inginer la o firmă unde se făceau uși de garaj automate – el proiecta schițele electrice și superviza montajele. Câștiga bani frumoși, dar cu valul de scumpiri din ultima vreme, cu mărirea chiriei și creșterea prețului energiei, familia lor începea să resimtă lipsa unui al doilea salariu.

Trecuse vremea plimbărilor lungi de la sfârșitul săptămânii, când plăteau o nimica toată pe un plin de rezervor și plecau unde vedeau cu ochii. Olanda era frumoasă și rece, în fiecare anotimp se găsea ceva interesant de vizitat. Însă de vreo doi ani, Silviu se tot eschiva, căutându-și de lucru sâmbăta și duminica, îi servea scuze ca să nu mai iasă din casă, așa că ea era nevoită să-l scoată la plimbare pe băiat de una singură. Laura încerca să nu-l cicălească foarte mult, să nu-l enerveze, fiindcă fusese crescută în credința că femeia trebuia să tacă în fața bărbatului, să nu pună întrebări, să nu-l iscodească, dar chiar și așa, se mai întreba uneori dacă nu cumva Silviu se vedea pe ascuns cu vreo femeie.

Cu privirea în gol și cănuța în mână, se dezmetici abia când un strop greu îi căzu pe obraz. Își ridică mâna și se șterse cu dosul palmei, apoi sări în picioare. Nu-l mai vedea pe Ioan nicăieri. Începu să-l strige, iar pentru că nu-i răspunse, închise repede termosul, luă geanta și porni să-l caute. Parcul era mare, s-ar fi putut duce oriunde. Îi era frică să nu fi căzut în lac. Porni prima dată spre ponton. Locul de joacă era liber, iar de partea cealaltă a potecii, lacul tremura ușor. Arăta ca o piatră cenușie cu suprafața zimțată. Rațele și lebedele înotau liniștite, fără să se agite, fără să țipe. Liniștea aceasta i se părea rău prevestitoare.

– Ioan!

Vântul se stârni brusc, iar crengile împodobite cu muguri și frunze noi foșniră aproape asurzitor. Laura ocoli întinderea de apă de două ori, dar nu văzu nimic neobișnuit, așa că porni spre cealaltă intrare, cea dinspre grădina botanică. Trecu aproape în fugă pe lângă o pereche de bătrâni ieșiți la promenadă, pe lângă un grup de copii mici, însoțiți de o singură femeie, probabil bona, care râdeau și se agitau. Intră pe poarta de metal care ducea spre grădină și dădu peste un băiat creț, îmbrăcat cu haine largi, care mergea cu capul în jos. Avea căștile în urechi și adidași mari, grosolani, în picioare. Îl opri și încercă să-i explice situația, cu puțina olandeză pe care-o vorbea și mai degrabă prin gesturi. Băiatul ridică din umeri și trecu mai departe. Laura se întoarse, îndârjită și supărată pe propriile abilități lingvistice. După ce luă la pas fiecare alee, trecând pe sub cupolele înverzite, susținute de scheleți din lemn, după ce ocoli toate rondurile cu flori ale căror denumiri și proprietăți erau inscripționate pe plăcuțe frumos așezate înaintea lor, după ce alergă până rămase fără aer și aproape că-și pierdu șalul în bătaia vântului care agita copacii, se opri în mijlocul drumului și bătu nervoasă din picior. Ioan nu era de găsit și era doar vina ei. Nu-l urmărise să vadă încotro se ducea. Ar fi trebuit să se țină după el în loc să se așeze să-și bea cafeaua, ar fi trebuit să fie atentă, să nu-l lase să se îndepărteze, ar fi trebuit să-i cumpere nenorocitul acela de telefon pe care îl tot cerea de două luni, să aibă pe ce să-l sune ca să afle unde era. Îi refuza telefonul nu din lipsa banilor, ci din dorința de a-și dovedi sieși că era o mamă bună, care încerca să-l protejeze de ecrane, de gadget-uri, de tehnologia asta care lua mințile tuturor. Văzuse ea ce făceau ecranele și rețelele, cu cât venin umpleau oamenii care, fără să gândească înainte, intrau oriunde, oricând și scriau cuvinte porcoase cu litere mari, jigneau, amenințau și mințeau, promițând câte-n lună și-n stele. Laura nu vrusese ca Ioan să aibă contact cu lumea asta, așa că stabilise niște reguli: fără telefon, fără calculator, fără jocuri, fără tabletă și doar douăzeci de minute pe zi la desene. De altfel, era foarte atentă și la alimentația copilului. Avea grijă să-i dea mâncare sănătoasă: broccoli, afine, avocado, somon, așa cum mâncau, de altfel, toți ceilalți copii de la grădiniță, lucruri pe care ea nu le încercase niciodată până acum, că doar crescuse în curtea bunicii și băuse lapte direct de la țâța vacii, însă Ioan nu cunoscuse aceeași imensă bucurie față de o jucărie nouă, nu cunoscuse mustrarea părintească, răceala firească a unei mamei veșnic obosite, strădania întreținerii unei ogrăzi cu animale. Avusese de toate, i se făcuseră toate poftele și poate că de aceea n-o asculta niciodată. Dar toate astea nu contau. Deveniseră, dintr-odată, o insignifiantă problemă.

Ajunsese deja în partea din spate, acolo unde parcul înceta să mai fie o adunătură de copaci și alei distribuite în jurul unui petic de apă și începea să se ramifice într-o pădure deasă, de stejari înspăimântător de înalți, fioroși, cu frunzele întunecate. Îl mai strigă o dată pe Ioan, cu vocea gâtuită de lacrimi, iar când nu-i răspunse nimeni, puse mâna pe telefon și îl sună pe Silviu.

***

Laura ajunsese acasă prima. Mersese atât de repede încât parcursese cei doi kilometri care despărțeau casa lor de parc în mai puțin de douăzeci de minute. O usturau tălpile, o înțepau gambele iar inima i se răsucea în piept ca un pumnal. Însă nu vărsă nicio lacrimă. Își impuse să și păstreze firea, să rămână calmă, logică și coerentă ca să le poată furniza polițiștilor toate detaliile de care aveau nevoie. Când ușa se deschise din nou, Silviu se repezi și o lovi cu palma peste față. Maria nici nu clipi. Își duse mâna la obraz și își pipăi pielea care frigea, dar nu-și privi în ochi bărbatul. Îi era rușine, era vina ei că băiatul dispăruse.

– Dacă a pățit ceva Ioan, te omor cu mâna mea, scuipă el printre dinți, apoi se îndepărtă de ea, își petrecu degetele răsfirate prin părul des, încărunțit.

Se auzi soneria și se năsputi spre scări. Echipajul de poliție ajunsese mai repede decât se așteptase. Laura deschise geamul balconului și se aplecă mult peste pervaz, sperând să prindă frânturi din conversația lui Silviu cu cei doi agenți, o femeie blondă, cu părul prins în coc și un bărbat scund și pântecos, cu un început vizibil de chelie. Ambii vorbeau repede și cu accent, iar ea nu înțelegea mare lucru, dar nu se putea clinti de lângă geam. Presupunea că Silviu le explicase situația, cel puțin atât cât înțelesese de la ea la telefon. Agenții păreau nemulțumiți; femeia își nota ceva pe un carnețel, încruntată, iar bărbatul își petrecuse brațele peste piept și se fâțâia de pe un picior pe altul, punând întrebări la care Silviu răspundea prompt. După ce agenții se urcară în duba poliției, închise repede geamul și se duse în bucătărie.

– Trebuie să mergem la secție, vor să-ți ia declarația, răsuflă soțul ei, intrând în casă. Le-am spus că nu știi să vorbești și vor chema un traducător autorizat de la primărie. Între timp, au trimis o echipă de căutare în parc. Dacă-l găsesc, ne sună.

Laura nu-și putea ridica privirea din podea. Voia doar să urle și, cu cât se abținea mai mult, cu atât urletele nestrigate i se îngrămădeau în gât, răsucindu-i-se printre corzile vocale, blocând aerul să intre și cuvintele să iasă. Simțea o durere amară în spatele ochilor și o neliniște care-i provoca mâncărimi pe piele. Niciodată nu mai trăise o asemenea spaimă, niciodată nu-și imaginase că Ioan ar fi putut pleca pur și simplu de lângă ea.

Pentru că-l dăduseră la grădiniță de mic, băiatul prinsese puțină olandeză, dar Maria nu-și dădea seama dacă ar fi fost în stare sau nu să-i poată explica unui străin de pe stradă că se pierduse de maică-sa. Dacă s-ar fi întâmplat în România, și ar fi găsit băiatul imediat. Ioan ar fi știut să spună că se pierduse și să ceară să fie dus acasă sau la poliție. De fapt, dacă ar fi locuit în orășelul în care se născuse Laura, nici nu s-ar fi pus problema să se rătăcească vreodată, orașul fiind atât de mic încât putea fi parcurs pe jos dintr-un capăt în altul într-o oră. Acolo, toată lumea cunoștea pe toată lumea, era imposibil să te pierzi, chiar dacă existau și cartiere cu străduțe mai întortocheate și multe ganguri care scurtau distanțele.

Scutură puternic din cap și se ridică de pe scaun. Nu, nu se putea, trebuia să-i găsească copilul, trebuia să-l aducă cineva pe Ioan acasă. Silviu își aprinse o țigară, trase cu sete câteva fumuri, apoi strivi chiștocul în scrumieră și îi zise să se grăbească. În două minute, erau deja în mașină. Peste alte cincisprezece, ajunseră la secție.

Agentul de la recepție se uită la ei ca la poarta nouă când Sivliu îi spuse pentru ce veniseră. Chemă un coleg care-i conduse într-o sală de ședință, în mijlocul căreia se afla o masă mare, înconjurată de scaune capitonate. Laura își lăsă geanta pe scaun și începu să se plimbe prin sală, iar Silviu se așeză, cu mâinile împreunate, și își afundă capul între umeri. Ceva mai târziu, apărură doi agenți și două doamne îmbrăcate la costum. Se prezentară, dădură mâna cu Silviu și începură să turuie. Debitul cuvintelor care ieșeau din gura uneia dintre femei o înspăimânta pe Maria. Când o auzi pronunțându-i numele copilului, Ioan Mărgineanu, cu accentul acela oribil – Io-an Mar ghi-nenu, deformând numele sfânt al copilașului ei, strânse pumnii până-și înfipse unghiile în carne.

– Spune-mi și mie ce zic, îi ceru ea lui Silviu.

– Sunt de la asistența socială. Vor să facă o anchetă.

– Doamne, Măicuța Domnului, apără și păzește! izbucni ea și începu să se închine. Pentru ce naiba? Nu caută copilul?

– Îl caută în tot orașul, au sunat la spitale, la primărie, la centrele de tineri, de bătrâni, la benzinării, toată lumea e în alertă. Sunt două echipaje în parc, cu câini și stații după ei. Ascultă aici la mine, dacă ne iau ăștia copilul din cauza ta, te joc în picioare. Vezi că nu suntem în România, la mă-ta acasă, să stea cineva la discuții. Aici, dacă nu te consideră părinte bun, îți iau copilul cât ai clipi.

Laura simți cum i se transformă picioarele în gelatină și se lăsă moale pe un scaun. Îi era rău. Mâinile îi tremurau și o înțepa inima la fiecare respirație. După ce Silviu mai discută cu doamnele câteva minute, acestea îi întinseră un teanc de foi și un pix, apoi ieșiră din sală, împreună cu polițiștii. Ea nu mai îndrăzni să întrebe ce scria pe foile acelea. Bănuia deja. Numai când se uita la ele o încolțea groaza. Rămaseră în sală până seara târziu. Din când în când, un agent mai venea la ei și le spunea că încă nu-l găsiseră. Abia pe la zece, fură trimiși acasă. Cum nu putea dormi, își făcu un duș și se izolă în sufragerie, învârtind cheia în broască.

Luă cele patru albume mari din vitrină și începu să se uite la poze. În primul album pe care l deschise, îl văzu pe Ioan la câteva secunde de la naștere. Era în sala de operație, întinsă pe masă, acoperită de cuvertura verde, sterilă, iar bebelușul stătea chircit de-a latul pieptului ei. Avea pielea de un gri vânăt, pumnii încleștați și urla din răsputeri. Iși aminti chinul prin care trecuse vreme de două zile, durerile crunte, dezamăgirea că nu-l putuse naște așa cum a lăsat Dumnezeu, că trebuiseră s-o taie ca să-l scoată, altfel ar fi putut muri amândoi.

Își petrecu buricele degetelor, suspinând, peste fiecare poză în care Ioan plângea, râdea, gângurea, mânca, dormea, mirosea flori sau atingea copaci, sărea în băltoace, se urca pe prima lui bicicletă, cădea în zăpadă, alerga pe alei, se juca alături de alți copii la groapa cu nisip, cânta în cor la grădiniță. De la o pagină la alta, puiul ei mai creștea cu o lună, și încă o lună, apoi cu ani. Văzu pozele de la fiecare aniversare a lui, cea de un an, de doi, de trei, ziua în care făcuse primii pași, ziua în care învățase să sară coarda, ziua în care se îmbrăcase singur.

Toate zilele acelea, înghesuite între copertele de carton frumos decorate, reprezentau cea mai de preț comoară a ei.

***

După trei zile fără vești și două nopți în care nu pusese geană pe geană, Laura se convinse că era ceva necurat la mijloc. Copilul ei n-ar fi dispărut așa, pur și simplu, de parcă l-ar fi înghițit pământul. Sigur fusese răpit, cine știe pe lângă ce fel de infractori nimerise sau cine-l momise în vreo mașină și-i făcuse de petrecanie. Se târî în bucătărie și aprinse candelele, îndreptă icoanele cu chipul Maicii Precista, se închină, se rugă cu lacrimi în ochi, fără cuvinte, doar cu mâinile împreunate și cu ochii pironiți în tavan, de parcă de acolo trebuia să răbufnească, din clipă în clipă, mântuirea, salvarea, de parcă Iisus se pregătea să coboare din ceruri și să i-l aducă pe Ioan. Când primiră telefonul de la secție, nu știu cum să se îmbrace mai repede și sfârși prin a-și lua tricoul pe dos. Silviu nu-i dădu nicio atenție, ci conduse la fel de tăcut cum fusese și în ultimele zile. La poliție aflară că cineva găsise bicicleta în parc. Era bicicleta lui Ioan, Laura o recunoscu după stickerul acela cu Paw Patrol, lipit pe cadru încă din ziua când îi serbaseră onomastica, iarna trecută. Chiar ea i-l lipise acolo.

– Dar Ioan?

– Nu l-au găsit. Fac tot ce pot, echipele caută în continuare prin tot orașul, acum sunt mai multe. Nu e nici la spital. Nu e nicăieri...

Vocea lui Silviu se frânse odată ce bărbatul se trânti pe scaun. Apoi, pe neașteptate, izbi cu pumnii în masă și înjură. Femeia tresări și își feri privirea. Îi era frig, simțea o răceală neverosimilă luându-i cu asalt trupul, un fior care i se insinua perfid în oase, în mușchi, în sânge, un blestem care se pregătea s-o devoreze.

Vreme de o săptămână, căutările asidue continuară, însă fără niciun rezultat. Inspectorul general le explicase faptul că, de regulă, cu cât trecea mai mult timp de la incident, cu atât șansele de a-l mai găsi deveneau tot mai mici, iar în fiecare dimineață, când crăpa de ziuă, Maria se ridica de pe canapeaua unde zăcuse toată noaptea, cu trupul scăldat de sudori reci, cu așternutul făcut pungă sub ea, și mai că-i venea să ocărască soarele și lumina și zorile și florile primăverii care pocneau din muguri pe crengile castanului din spatele casei lor. Se uita la icoane când cu ciudă, când cu îndurare. Slăbise într-o săptămână cât nu reușise să dea jos în aproape șapte ani, după sarcină. Nu mai pusese gura pe mâncare, abia dacă sorbea câte un pic de apă și își petrecea zilele închisă în casă, cu perdelele trase, cu mătăniile în mână, tămâind și vorbind cu sfinții. Silviu fusese nevoit să se întoarcă la serviciu și nu-i mai vorbea. Intra seara pe ușă, se descălța, se dezbrăca, mânca ce găsea, se spăla, totul cu gesturi mecanice, de parcă sufletul îi părăsise trupul și acesta rămăsese doar o cârpă mânuită de un păpușar invizibil.

De Paști, se duse la biserică, dar nu la cea din oraș, cea catolică. Era o biserică ortodoxă într un orășel din apropiere, la vreo douăzeci de kilometri, și slujea acolo un preot român cu mult har. Participă la slujba de Înviere împreună cu alte patru femei, rugându-se în permanență ca Ioan să fie găsit. I se părea ciudat să vadă o biserică atât de mare și de goală, nu pomenise nicicând așa ceva. În copilăria ei, la denii și în noaptea de Înviere, biserica dădea pe din afară de lume, flăcările lumânărilor aprinse umpleau cimitirul. Când preotul o chemă să-i dea anafura și mirul, Laura îi explică pe scurt situația și-l rugă să-i deschidă Cartea. Preotul o mângâie cu blândețe, o chemă peste o săptămână și îi tăie chitanță cu două sute de euro. Se duse din nou la biserică la data stabilită, iar prima dată, se spovedi.

– Am păcătuit, părinte. Cu gândul, cu vorba și cu fapta. Am fost o soție rea pentru soțul meu, altfel nu-mi explic de ce nu mă mai iubește, de ce doarme separat, de ce nu mă mai mângâie, iar acum, de când..., acum nici nu mă mai bagă în seamă, trece pe lângă mine de parcă aș fi o statuie.

Ecoul vocii ei gâtuite de lacrimi se prelingea pe pereții înalți de piatră, răspunzând parcă din altă lume. Sfinții din icoane o țintuiau cu ochii lor pictați, imobili.

– E mare păcat, fata mea, mai ales în aceste clipe grele. Ar trebui să-ți întrebi bărbatul cu ce i ai greșit, ca să afli și cum să-i ceri iertare. Dacă el te va ierta, atunci și Domnul te va ierta.

Pe urmă, îi deschise Cartea și-i citi din ea și îi spuse că avea să-și vadă din nou fiul, dar nu știa când.

– Dumnezeu lucrează în chip ascuns, îi zise preotul.

Pe drumul spre casă, în autobuz, Laura se gândi că, uneori, Dumnezeu n-avea milă de proști, că pe Dumnezeu nu-l interesa câtuși de puțin că puiul ei dispăruse de aproape o lună de zile, că polițiștii răscoliseră orașul, cazul trecuse sub jurisdicția poliției regionale, că apăruse în presă și la televizor, că intervenise ambasada României, că li se cereau interviuri și poze și detalii, că toată lumea ei se răsturnase și că nu mai putea îndura o altă zi în care să se dea jos din pat și să trăiască și să respire ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, că nu mai putea suporta să strângă la piept perna copilului în fiecare seară, să-i miroasă hainele, să i aranjeze jucăriile de parcă Ioan avea să intre din clipă-n clipă pe ușă și-avea să se joace cu ele.

Într-o seară, când Silviu veni de la lucru, îl aștepta la bucătărie. Îi zise că voia să plece în România definitiv, că nu se simțea bine acolo, că nu înțelegea limba, că nu mai suporta să tot vadă străini intrând pe ușă, agenți de la asistența socială care se ocupau de caz, polițiști fără vești, diferiți reprezentanți ai firmelor caritabile care se ocupau cu ajutorarea femeilor vulnerabile, angajați de la Crucea Roșie, măicuțe de la biserica catolică, pe oricine, numai pe Ioan nu. Silviu ridică din umeri.

– Ce pot să-ți fac eu? Nu te pot ține cu forța.

– Măi, dar ție chiar nu-ți mai pasă deloc de mine? urlă ea, izbind cu palmele în masă în timp ce se ridica. Ce s-a întâmplat cu tine? Ar fi trebuit să ne sprijinim reciproc în perioada asta, ar fi trebuit să plâng pe umărul tău, să-mi spui că o să fie bine, că o să-l găsim, chiar dacă știu că nu e adevărat! Ce ți-am făcut de te porți așa? Zi-mi! Ai pe alta, nu-i așa?

Silviu tăcu și rămase cu privirea în jos. Laura sduse prima dată în camera lui Ioan, se așeză pe patul lui și îi mai mirosi o dată lenjeria. Parfumul copilului ei se risipise. Deschise dulapul și își trecu mâna peste hainele frumos împăturite. Alese un tricou cu dalmațieni, pe care ea i-l cumpărase într-o zi când căzuse pe stradă și își julise genunchiul. Își aminti cum îi sărutase rana și cum scotocise prin geantă după un plasture, cum îi dăduse apă și-l privise cum înghițea nervos, cu fața roșie de plâns. Avea cinci ani atunci și își pierduse primul dinte din față.

Degetele i se strânseră pe genunchi, căutând să simtă părul lui moale și ușor ondulat. Nu mai avea putere să plângă, așa că se duse în dormitor și începu să-și facă adune lucrurile din șifonier. Se mută apoi în sufragerie. Tocmai așeza albumele cu poze într-un troler mai mare, atunci când auzi bătăi repezi în ușă și își ridică ochii spre ceas. Era zece fără un sfert. Se ridică de pe vine, întrebându-se cine putea să fie la ora aceea. Nimeni nu venea atât de târziu. Casa era amorțită, nu se auzea niciun trosnet de mobilă, niciun sunet din baie. O singură lampă oarbă era aprinsă pe hol.

Laura se uită întâi pe vizor, dar nu văzu pe nimeni, însă chiar atunci, mâna mică ciocăni din nou. Când deschise ușa, o durere violentă îi sfârtecă pieptul și icni, ducându-și ambele mâini la gură. Tremurând, cu ochii cât cepele, abia ținându se pe picioare, reuși totuși să tragă de clanță cât să deschidă ușa mai larg. În fața ei, Ioan, îmbrăcat exact ca în ziua în care îl pierduse, fără casca roșie pe cap, murdar de noroi pe haine, obosit și plâns, dar, în rest, întreg și sănătos, își ridică fruntea, timid.

– Doamne, Dumnezeule! strigă femeia, prăbușindu-se în genunchi și întinzând mâinile spre el. Copilașul meu! Unde-ai fost, mamă, unde ai rătăcit atâtea zile?

Ioan schiță un zâmbet fragil și-o privi cu ochii goi. Sivliu, speriat de strigătele ei, ieși repede din bucătărie.

– Puiul meu! țipa Maria, hototind de plâns. Unde-ai fost, mami?

Copilul mormăi ceva, iar mama lui icni și se zgudui de plâns. Îl cuprinse în brațe și inspiră cu putere parfumul trupului mic și asudat, sărută mânuțele murdare, cu unghiile lungi și înnegrite pe dedesubt. Cu cât îl privea mai bine, cu atât lua seama la zgârieturile care i se adânceau în pielea gâtului, la juliturile de pe față, la cearcănele adânci care-i schimonoseau trăsăturile, făcându-l să pară supărat.

N-avea cum să fie supărat, doar venise acasă, iar ea era atât de fericită, de recunoscătoare, încât uită să se întrebe cum de reușise să ajungă de unul singur, cum de nu era însoțit de vreun agent sau de o altă persoană, și începu să le mulțumească în gând tuturor sfinților care-o ascultaseră și-i trimiseseră copilul acasă. Vru să-l tragă pe Ioan în casă, dar copilul nu se clintea.

– Haide, mami, intră, hai să-ți dau ceva de mâncare. Of, iubitul meu! Ochișorii mei!

Îl mângâia cu mișcări stângace, tremurând, simțind cum i se ridică un fior fierbinte din pântec. Lacrimile îi șiroiau pe obraji și-i încețoșau privirea. Ioan era rece, probabil că îndurase de unul singur tot frigul din nopțile care trecuseră. Îl trăgea de mâini, îl chema la ea, dar copilul nu se clintea din loc.

– Silviu! Bagă copilul în casă, uite, e înghețată bocnă, i-o fi foame, Silviu!

Maria își duse mâna la gură, încercând în zadar să-și astupe hohotul care-i alunecă printre degete. Vru să-l tragă iar spre ea, să-l strângă la piept, dar copilul se smuci. Soțul ei, în schimb, înghiți în sec. O picătură de sudoare îi traversă tâmpla. Se dădu înapoi, clătinând din cap. Nu știa ce să facă. Se lăsă pe vine încet. Îi puse întâi o mână pe umăr, apoi și pe cealaltă și încercă s-o tragă în brațele lui.

– Nu e nimeni la ușă, Laura. Hai sus, hai să te liniștești.