noapte de noapte,
imaginea unei străzi lăturalnice
noapte de noapte ascultam ploaia ca pe-o
poveste spusă doar mie aproape invariabil
aproape invariabil vedeam imaginea unei
străzi lăturalnice în mijlocul căreia
trona un container abandonat plin cu de toate dar
ei îi plăceau doar trandafirii negri. "fiindcă
orice începi, în final e mult mai puțin decât
o privire rătăcind pe deasupra apelor"
într-un colț de ecran tu sora ei geamănă
dublul ei din oglindă te zbăteai între
conceptele de "my husband" și "father of my children"
nu mai știu ce-ai ales în final
râuri albe coborau
cu ani în urmă în fiecare vară citeam
Jurnalul lui Witold Gombrowicz și mă
visam la Copacabana
râuri albe coborau printre litere ca printre pietre
acum aș vrea să plec undeva dar pe
pământ nu mai am unde
sunt singur în sala plină de chiuvete
și vomit oglindindu-mă-n irișii mortului
adormit cu ochii deschiși
veșmântul lui dolores o'riordan
ningea... și-n cicloramă se-auzeau
macabru-haotice sunete de oboi
însoțite de un recitativ obsedant:
"acum cât mai e timp
acum cât mai e spațiu
cât încă mai e lumină
acum
cât soarele nu apune cu totul..."
acum
în dimineața neagră ca veșmântul lui
dolores o'riordan
de pe coperta primului ei album solo
el și ea făcuseră șapte copii
(câte unul pentru fiecare
zi a săptămânii)
și-o listă cu ce trebuie uitat
înaintea plecării
