Ca-n tenis…
Joc și azi, ca de când mă știu…
Ce anume joc, hai că nu ghiciți –
tenismenii joacă Australian Open,
eu joc… parcursul zilelor:
ping-pong, ping-pong
(pardon: tic-tac, tic-tac)…
De m-ați întreba cu cine joc,
aș zice că nu mi-i clar deloc,
nu-mi identific adversarul prea bine,
dar știu că e dincolo de fileu
și cu ochii pe mine.
Iată-mă-s la serviciu
(ca la fiecare ghem alternativ),
eu, ziua, iar adversarul, zi și noapte –
noapte, vorba vine,
căci ziua mea astronomică
n-are noapte în sine.
Primesc servicii după servicii,
nereturnabile mereu;
acum e rândul meu
și cer închipuitului copil de mingi
nici mai mult, nici mai puțin,
cum e cutuma în tenis: trei,
că n-am palmă pentru patru;
și cumpănesc iute care-i uzată,
s-o returnez puștiului
(mă rog, puștoaicei, de-i cumva fată),
pun o minge în buzunar
(ziua de mâine)
și servesc, desigur, cu… cealaltă –
nu-mi intră, nu-s eu omul asului,
și pierd hălci din viață,
când pe mâna mea, când pe-a adversarului.
Dar nu-i bai, fac încă față,
ba chiar aspir să joc și la Roland Garros,
în oglindă cu Alcaraz –
nu mă zgâlțâiți, sunt treaz.
