e tot duminică
duminica de azi se încrețește într-un rid
pe suprafața unui gând oarecare
dacă am norocul să fiu inimă până la capăt
pământului din mine îi vor crește direct
toate luminile despre care nimeni n-a vorbit
vreodată!
nimic nu-i de prisos!
nici primăvara, nici ochiul flămândului
nici obrazul cu porțelanul crăpat pe alocuri
nicio istorie niciun regret nici măcar umbrele
din inima colțuroasă
doar el
acest poem sărac
tremurând în târgul de vechituri
Ce mai faci, viață ?
te întreb fără vreun scop
ieri, doctorul a decis să fac niște investigații
( așa a spus – investigații, analizele sunt altceva )
sunau atât de bizar cuvintele încât am vrut
să mă opresc și să-l rog să-mi explice pe litere
medicina mi s-a părut mereu un poem dada
când am plecat, mă usturau ochii de neînțeles
brusc mi-am amintit că exiști ești supărată știu
pe bună dreptate
te-am ocolit și te-am izolat într-un fel de
țară a leproșilor
mă întorc fără să ridic vreun steag alb
în lumină se moare de prea mult gol
Vis pe bucăți
Nu știu cum ar fi fost să-ți fiu
aripa aceea dintr-un umăr foarte greu.
De la început am știut amândoi:
dacă îmi desfaci inima în bucăți
acolo sunt toate zilele pe care
nu le-am trăit. Acolo e încă o viață de om! Nu a mea! Nu a ta! Plouă mult la mijloc de primăvară
și îmi e tot mai frig. Ieri am desenat, în creion,
un vis. Unul care s-a întins peste patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Cineva m-a întrebat
ce-i prostia asta. N-am avut niciun răspuns valid.
Dacă aș fi avut unul oricum n-ar fi contat!
Fiecare își înțelege mâinile și umbra.
Poate nici pe acelea. O femeie era! Într-o împletire de doi ori doi la infinit! Era o femeie!
Ceva se destrăma în sângele nostru
ca un asfințit într-o sticlă de lampă.
Aștept ploaia
din când în când peste grădini
o pasăre taie aerul cu un țipăt scurt
depărtări opace se clatină leneșe
ca o frânghie de capătul căreia atârnă încă o zi
cu cearcăne prea mari
poem desculț
ca o copilărie prea scurtă
un cerșetor la marginea timpului
îți voi dărui o pereche de pantofi cu tocuri înalte
să înveți cum se calcă-n picioare sufletul lumii
până când sângele difuz va colora lumina
va învăța cuvintele să cânte dincolo de urlet
până când nu va mai fi nimic de neînțeles
în tot acest înțeles.
cândva
am avut un vis pe care l-am tot rostogolit
ca pe Omul de Zăpadă.
Era bine la începutul luminii.
Se aliniau astrele deasupra tuturor
disperărilor.
neguri
Mă răsucesc într-o spirală de fum
oasele îmi zvâcnesc și se strâng
ca într-un corset de iarbă trădată
deasupra
infinita negură toarnă gaz peste rădăcini albe
pe Bulevardul Colentina imaginare linii
trasează fericirile aflate sub semnul întrebării
mult zgomot pentru o felie de aer pur
secetă și ramuri scheletice
la capătul dinspre Obor
întâmplări străvezii și zâmbetul încremenit al unei pisici care a încheiat recitalul tuturor poeziilor
pentru toate cele nouă vieți
Umbre
Cuvintele n-au chip. Ele sunt înghețul și dezghețul dintre pământ și cer. Uneori le pierdem esența.
Printre aripile noastre șubrede incendiem toate cântecele de slavă, toate apusurile
îngrozitor de frumoase
traversăm râuri de viață
cu obsesia umbrelor sub pleoape.
Prea mult ne străduim să ajungem acolo unde nu se mai poate.
Taina fericirii nu este fericirea.
Cuvintele m-au învățat cum să mor.
