Locuiești pe strada Frumoasa, în partea Chișinăului unde turnul televiziunii străbate asfaltul precum Osia Lumii. Aici totul e foarte concret și, în același timp, neobișnuit: lucrurile par să existe cu o intensitate care le depășește conturul. Zi și noapte persistă o stare de lumină și sunet, uneori – chiar o melodie anume ca tonalitate a locului. Dacă orașul ar fi o partitură, strada Frumoasa ar constitui o linie armonică discretă, dar persistentă, ce susține întreaga compoziție. Nu iese mereu în față, nu face solo-uri spectaculoase, însă fără ea muzica orașului ar avea o lipsă greu de definit.
Aici, fiecare zi este o măsură, fiecare pas – o notă, fiecare privire – o pauză necesară. Iar turnul televiziunii e dirijorul grav, care nu bate măsura, dar o impune prin simpla lui verticalitate. El nu cântă, dar face posibil cântecul celorlalți.
Seara, cântecul se modifică. Nu mai e solar, ci fosforescent. Becuri, ecrane, ferestre – toate emit nu doar lumină, ci și sens. Iar turnul adună această muzică citadină și o retrimite, amplificată.
Prin prestația sa, turnul nu difuzează doar programe, ci și stări. De aici pornesc vocile care ne locuiesc firea, imaginile care ne sensibilizează retina, muzica ce ne structurează emoțiile. De aceea strada Frumoasa nu este doar un loc de domiciliu, ci o nervură dintr-un corp uriaș, fantasmagoric: orașul ca organism mediatic. Pașii oamenilor, farurile mașinilor, ferestrele aprinse – toate par să participe la o mare emisie colectivă.
Pentru tine turnul chiar organizează spațiul. În jurul lui cartierul pare să-și fi găsit statuarea interioară. Voit sau nu, totul se raportează la această coloană de fier cu antene ce înfige orașul în cer și cerul în oraș.
Când privești turnul, nu vezi doar o construcție de fier (un Eiffel... local) cu încrengătura lui de antene, ci un ax ce ține orașul în echilibru. De aici, din jurul lui se distribuie vocile, imaginile, zvonurile, muzica, tăcerile altora. E un stâlp al lumii moderne, un copac metalic cu rădăcinile în beton, asfalt și cu frunzele în eter. Iar strada Frumoasa pare o nervură discretă din imensa ființă urbană, prin care circulă nu sânge, ci semnale.
Casele par acordate între ele, ferestrele își dau tonul una alteia, iar văzduhul, atmosfera sub-cerească devine un sintetizator. Ferestrele ca o veghe continuă a spațiului, o pulsație care nu adoarme niciodată. Vibrația ei se strecoară printre nucii vecini cu plopii, copaci care par uriașe bujii la arderea internă a oricărui anotimp.
Aici, concretul nu exclude straniul, odată ce, să zicem, timpul nu curge, ci clipește, clipocește în diminețile care au un zumzet tehnic, de parcă aerul ar fi traversat de fire invizibile, iar serile aduc o fosforescență difuză, ca de studio TV.
Dimineața, cartierul are un zumzet discret, ca o sală de montaj înainte de difuzare. Lumina cade ca o repetiție generală. Soarele probează unghiurile, umbrele își caută poziția adecvată, iar oamenii ies pe porți ca niște note încă nefixate pe portativ. Peste stradă, cablurile electrice și de internet desenează o partitură improvizată, iar vița-de-vie o citește pe silabe vegetale, frunză cu frunză. Sau pe silabele boabelor de struguri dolofani.
Seara, luminile se aprind pe rând ca niște semnale de recunoaștere.
Noaptea, turnul rămâne treaz, paznic care nu doarme nicicând. În preajma lui simți că timpul nu curge liniar, ci pulsează – în cadre, secvențe, reluări.
După miezul nopții, când vântul mișcă plopii, pare că orașul respiră prin ei. Scoarța arborilor trosnește ușor, ca niște vechi aparate de radio ce caută o frecvență pierdută. Atunci înțelegi că nu locuiești doar într-un spațiu, ci într-o stare: o intersecție dintre natură și tehnologie, dintre mit și beton, dintre axa lumii și o stradă cu nume frumos: Frumoasa.
Trăind într-un asemenea spațiu, începi să auzi altfel orașul. Nu în sens metaforic, ci aproape fizic. Recunoști ritmul autobuzelor, troleibuzelor, limuzinelor ca pe un ostinato, vocile din piețe ca pe niște coruri improvizate, motoarele mașinilor ca pe un bas continuu. Peste toate lumina își are și ea registrul propriu: dimineața e major, seara – minor, iar noaptea e un mod ambiguu, între veghe și vis. Seara, când pașii orășenilor sună mai apăsat, mașinile nu trec, ci „transmit” mesaje, iar ferestrele, aprinse pe rând, seamănă cu niște semnale Morse trimise unei alte realități.
Între nuci și plopi, între beton și mit, strada Frumoasa devine un spațiu de interferență. Natura nu se opune tehnologiei, ci o continuă altfel: frunza ca antenă, vântul ca sunet, lumina ca transmisie. Trăind aici, înveți că orașul nu e doar o aglomerare de clădiri, ci un sistem de semne care te modelează. Nu doar îl locuiești, ci te lasă să treci prin el, ca un mesaj prin rețele.
În acest spațiu viața omului nu e simplă succesiune de întâmplări, ci audiție continuă. Înveți să distingi temele recurente: diminețile grăbite, serile melancolice, duminicile suspendate. Percepi și variațiile: o ploaie schimbă tonalitatea, o ninsoare introduce un adagiu, o vară toridă accelerează totul până la un allegro urban.
Orașul nu te însoțește, ci te compune, trecându-te prin tonalitățile lui, obligându-te la modulații interioare. Iar tu, locuind pe strada Frumoasa, nu ești doar un auditor, ci și o notă din marea partitură existențială. Una insignifiantă, poate, dar indispensabilă în economia întregului. Pe această cale, pe această stradă, unde nimic nu e doar decor. Totul participă. Vrejul, cablul, plopul, asfaltul, tu, pașii... – fiecare avându-și propriul timbru, aici, unde nu trăiești într-un simplu cartier, ci într-o compoziție continuă.
Și poate de aceea, când spui „locuiesc pe strada Frumoasa”, nu dau doar o adresă. Înfățișezi o poziție într-o hartă nevăzută: aproape de axa lumii tale citadine.
P.S. Din partea autorului
Scriam o primă variantă a celor de până aici într-o iarnă chișinăuiană de acum circa jumătate de secol. Golașe erau grădinile, nucii, plopii străzii Frumoasa. Turnul televiziunii și vreo trei-patru macarale de pe la diverse construcții păreau foarfece întinse naiv, care ar fi vrut să croiască norii, pânza cerului. Le strigam în gând: De șapte ori măsoară, apoi… – și ele rămâneau suspendate în propria lor indecizie metalică.
Cădea zăpada. Și orașul se rescria. Fiecare fulg era o silabă, fiecare trotuar – o pagină nouă. Oamenii înfloreau pe stradă asemeni crengilor de liliac alb: apăreau din ninsoare cu paltoanele încărcate de cvasi-lumină, cu respirația aburind ca o idee nerostită. Nu mai erau doar trecători, ci niște fraze vii, în mișcare.
În acea iarnă am înțeles că orașul nu are doar anotimpuri, ci mai multe stări de conștiință. Iar iarna e starea lui de reflecție. Totul se reduce la esențe: linia, pasul, tăcerea. Pe strada Frumoasa goliciunea copacilor nu era lipsă, ci schemă – partitura vivaldi(ană) pe care urma să se scrie din nou primăvara.
Și eu scriam, cu mâinile... răcoroase, dar cu mintea aprinsă. În fața geamului, turnul stătea ca un semn de carte între cer și pământ. Iar jos, în ninsoare, oamenii continuau să înflorească. Nu cu flori, ci cu prezență.
1974 / 2026
E a doua zi de la sosirea noastră de la Chișinău la Neptun și sunt salutat de sărutul smolit-auriu al soarelui în amurg. Siniliile bezele smede ale mării. Prelungi, umbrele plopilor de pe panta țărmului se înfig – lame tocite, inclusiv de ghilotină – pe sub alge, pe sub ghergheful spumei, pe sub – deja ca o lopată – jarul rubiniu al soarelui, tot mai împuținat la orizont, tot mai inexistent în oglindiri nemărginite.
Totul pare suspendat între lumină și apă, între aurul rămas și albastrul ce încă mai ține lumea laolaltă. Marea se întinde ca o bezea umedă, iar valurile cu reflexe de aramă arsă se frâng ușor la țărm, ca și cum nu ar avea altă grabă decât să devină amintire. Plopii, lungi și tăcuți, împing umbrele lor peste apă și nisip, lăsând dungi întunecate care se contopesc cu spuma, cu umbrele, cu propria lor oboseală de peste zi.
Aerul e greu de miros marin, salin, dar încărcat de așteptare. Se simte cum lumina se diluează, cum culorile se amestecă și devin aproape abstracte, ca niște picturi ce refuză să fie descifrate complet. Fiecare reflex, fiecare scânteiere e o invitație să te oprești, să privești și să accepți că aici timpul nu curge la fel ca acasă, la Chișinău, ci se întinde, se frânge și se scurge printre degete, ca nisipul fin al țărmului.
Sub stabilopozii grotești, dar temeinici, valurile continuă să plescăie în ritmul lor leneș, aducând cu ele mirosul sărat și tainic al adâncurilor. Uneori, flori mari de spumă se risipesc de nisip, rămânând acolo ca petale albe, ca semne de excepție într-o lume altfel repetitivă. Fiecare val pare să știe mai multe decât noi, fiecare reflex al apei poartă o poveste nevăzută, un dialog tăcut între mare și soare, între amurg și țărm.
Pe plajă, scoicile se strâng în ciucuri mici, ca niște relicve delicate ale unei vieți pe care nu o vom ști niciodată pe deplin. Nisipul, umed și deja ceva mai rece, se scurge printre degete discret, ca un ceas care nu grăbește timpul, ci îl lasă să se desfășoare în ritmul lui propriu. Umbrele plopilor se alungesc, se contopesc cu valurile, devin linie și suprafață în același timp.
Amurgul continuă să se stingă ușor, lăsând loc unui albastru mai dens, aproape impenetrabil. Cerul și marea se ating la orizont, dar nu se amestecă deplin; rămâne o linie subțire, o promisiune a infinitului. Și în acel moment realizezi că Neptunul nu e doar un loc, ci o stare, rezultată din întâlnirea privirii cu tăcerea, între lumină și apă, între ceea ce ești și ceea ce nu poți cuprinde.
Plopii, valurile, nisipul, soarele... – toate devin simultan obiect și stare. Și tu, în mijlocul lor, nu ești străin, dar nici nu aparții pe deplin acestei stări, acestui spațiu. Ești observator atent, ascultător al unei lumi care se desfășoară lent, primindu-te fără să te întrebe, care te invită să rămâi aici cât poți și cât vrei, să te lași purtat de ritmurile tăcerii și ale apei.
Lumea se retrage, oarecum apune și ea, s-ar putea spune, până să răsară iar mâine dimineață.
Aseară, adică în prima zi a sosirii mele de la Chișinău, în dreptul porții de la curtea casei scriitorilor m-a salutat – n-o să vă vină a crede – însuși domnul Măgureanu, ex-cap la SRI. Mergea în direcția vilei prezidențiale. Se pare numită „Nufărul”. Precum celebra societate pe acțiuni „cu o tradiție de peste 55 de ani în sectorul modern de spălat și curățat chimic, una din cele mai vechi întreprinderi de profil din Europa...”
În minte, comparația cu societatea de spălat chimic se insinua aproape comic, dar și cu o stranie logică: ce poate fi mai neașteptat decât să vezi trecutul de serviciu secret al unei țări intersectându-se cu tradiția unui simbol al civilizației casnice și industriale? Totul se amestecă, se suprapune, și rămâne senzația unui timp care se dilată, în care banalul și istoria personală obțin aceeași greutate, sau poate gravitate; aceeași densitate.
E ca și cum realitatea însăși s-ar fi pus pe o masă de laborator, iar sub ochii tăi se produce o reacție lentă și fascinantă: elemente aparent incompatibile se combină, formează noi conexiuni, lasă urme subtile și scântei neașteptate. Fiecare detaliu – pașii domnului Măgureanu, poarta curții, numele „Nufărul”, aerul amurgului – devine parte dintr-un mozaic în care absurdul nu e greșeală, ci structură ascunsă.
Și atunci te prinzi că spectacolul nu se întâmplă în afară, ci în interior: în modul în care mintea ta acceptă amestecul, îi face loc, îl recunoaște ca posibil. Timpul se dilată, spațiul se îngroașă, iar tu devii simultan martor și participant, curios și precaut, atent la toate detaliile care altfel ar fi trecut neobservate.
Așadar, întâlnirea avu un aer aproape absurd, ca o pagină ruptă dintr-un roman în care realul și imaginarul se întrepătrund. Domnul Măgureanu, cu pași calmi și privire atentă, părea la fel parte din peisaj ca plopii de pe panta țărmului sau ca umbrele amurgului ce se întindeau peste curte. Vila „Nufărul”, zisă prezidențială, rămânea acolo, monumentală și discretă în același timp, o prezență care nu cere explicații, ci doar recunoaștere.
Eu priveam cum puțina lumină a amurgului se reflecta pe ferestrele vilei scriitorului, ca pe niște ecrane pe care se proiectau amintiri și povești nevăzute. Totul părea să respire cu o întârziere subtilă, de parcă aici timpul avea propria lui elasticitate, mai moale și mai permisiv. Așadar, în acele momente am și auzit salutul: „Bună seara” și, întorcând capul, l-am văzut pe domnul Măgureanu, pașii negrăbiți ai cărora puteau fi asemănați unor ritmuri lento într-o partitură imaginată de auz, acompaniind vuietul stins al valurilor și foșnetul plopilor.
Era un moment de realitate fragmentată, unde banalul, autoritatea, natura, trecutul și prezentul se amestecau fără ordine aparentă. Și totuși, printre umbre și reflexii, se simțea o armonie ciudată, un fel de liniște ce nu cerea explicații, ci doar atenția celui care știa să privească.
…Măi să fie, totuși, cu salutul domnului Măgureanu… Chiar să mă fi cunoscut? Chiar de-a fost șef la SRI, să cunoască dumnealui atât de multe, atâtea lume, inclusiv pe mine, venitul de la Chișinău? Sau poate tocmai de-aia mă și cunoaște – ca transprutean oarecum răzvrătit sau altfel presupunând. Sau poate că domnul Virgil, alias Imre Asztalos, îi salută pe toți cei care coboară scările din curtea Vilei Stancu, a scriitorilor?… Zău, curios… Politicos și în afara serviciului.
Gestul lui părea atât de natural încât era greu de spus dacă ținea de protocol, de obicei sau de o remanență a vieții publice. Parcă, pentru o clipă, trecutul secret al SRI-ului se intersecta cu cotidianul cel mai banal: pașii, privirea în amurg, salutul discret, politicos, care nu cerea nimic și, totuși, spunea el ceva mai osebit, presupuneam eu...
Și totuși, întrebarea rămânea: m-a cunoscut cu adevărat sau salutul era doar reflexul unei politeți învățate, a unei discipline permanente, care face ca fiecare trecător să fie luat în seamă, chiar și fără să se ști cine o fi el de fapt? Rămânea întrebarea, iar eu coboram scările în tăcere, purtând cu mine și amurgul, și reflexia neașteptată a întâlnirii, și senzația că lumea aici, la Neptun, nu e niciodată pur simplă sau de tot previzibilă.
În fine, domnul Măgureanu dispare în direcția vilei prezidențiale, însă prezența lui rămâne, nu ca imagine clară, ci ca impresie, ca vibrație discretă. Parcă salutul lui continuă să se resimtă în aer, ca un ecou, făcându-mă să simt că pe aici lumea funcționează după reguli proprii, în care trecutul și prezentul, protocolul și spontaneitatea, banalul și surprinzătorul coexistă cu sau fără contradicție.
...Mă opresc lângă o bancă veche, cu lemnul ușor crăpat, și privesc marea ce se întinde sub cerul amurgului tot mai dens. Reflexiile luminii de lună în răsărit, cu marginea de jos încă lipită de orizontul mării, reflexii timide, irizează pe crestele valurilor potolite, ca niște bucăți de oglinzi în care se joacă umbrele. Aici, la Neptun, timpul pare să nu mai curgă liniar, ci să se dilate și să se răsucească, amestecând întâlnirile de azi cu amintiri, cu posibile întâlniri de mâine, cu senzații încă nepuse în cuvinte.
Și, la un moment dat, realizez că aceste amurguri, această curte, aceste umbre și lumini fac parte dintr-un fel de ritual nescris, în care fiecare trecător, fiecare salut, fiecare pas devine parte dintr-o hartă invizibilă a experienței. E o lume care nu se grăbește să-ți explice, ci doar te invită să observi, să simți și să rămâi atent, conștient că aici orice detaliu, chiar și cel mai mărunt, poartă semnificații ce depășesc imediatul și vizibilul.
…În fine, pe la nouă seară reușesc să revin la continuarea nuvelei începute la Chișinău, via Iași, via Constanța, despre un personaj ca și rupt din realitate, pe care dimineață, înainte de a coborî la plajă, îl abandonasem în momentul când se examina scrutător în oglindă, privindu-și țintă, îndelung în ochi, până la urmă înțelegând că nu are ce vorbi cu sine însuși, că nu s-ar înțelege…
Pentru că străin nu înseamnă doar un altul… celălalt… Nu e doar acela care vine din alt loc. Străinătatea poate să fie chiar în propria ta oglindă, în felul în care te privești și nu te recunoști, în discrepanța dintre gândul tău și ceea ce simți cu adevărat.
Personajul meu, așezat acolo, nemișcat în fața reflecției sale, trăiește exact această străinătate. (Ba chiar îmi zic să-i schimb numele pe care i-l dădusem inițial, rebotezându-l: Măgureanu. Sau poate Asztalos... Sau poate să-i spun: Chișinăuianu?... Sau: Basarabeanu?... Însă am renunțat neamânat.) În ochii săi se ascunde o întrebare fără răspuns, o tensiune între ce este și ce ar vrea să fie, între memorie și realitate, între promisiunea ficțiunii și constrângerile existenței. Încercând să dialogheze cu sine, descoperă că nu există interlocutor sigur, ci doar fragmente, ecouri, urme de adevăr pe care le poate culege sau nu.
Și atunci, în tăcerea camerei, între lumina amurgului care se stinge și începutul nopții, se simte ceva fundamental: străinătatea nu e doar o categorie socială sau geografică, ci o stare a conștiinței. E acea distanță care poate fi mai greu de suportat decât orice altă separare, pentru că te izolează chiar de tine.
...În fine, la capătul acestei zile este important că deja am finalul respectivei nuvele începute la Chișinău, se vede că într-un ceas bun, cu spor: protagonistul va lua un sfert de coală A4, pe care va scrie:
De moartea
dar mai ales de nașterea
și de viața mea
rog să nu fie învinuit nimeni.
The end.
În „The end” tăinuindu-se paradoxul libertății: sfârșitul nu oprește, ci confirmă plenitudinea vieții trăite. Atât cât a fost să fie. Este un final care nu distruge povestea vieții, ci îi recunoaște valoarea, fără explicații, fără justificări.
La spitalul numărul doi din Chișinău a fost înmormântată o fărâmă din mine – apendicita extirpată. Un organ fără biografie, dar nu fără istorie, scos din trup ca o propoziție indezirabilă dintr-un manuscris. N-a avut parte de preot, nici de bocitoare, doar de o tavă de metal și de o asistentă grăbită. Și totuși, undeva, în subsolul instituției, printre mirosuri de dezinfectant și tăceri chirurgicale, o bucățică din mine a rămas definitiv în capitala moldavă, ca o semnătură biologică pe actele mele de trecere. Chirurgul îmi spusese că nu era ceva esențial, însă eu cred că nimic din om nu e neesențial. Am ieșit din spital mai ușor cu câteva grame și mai greu cu o întrebare: cât din mine sunt eu și cât sunt doar inventarul trupului?
În mod oficial, operația a fost un succes. Medicii au fost calmi, asistentele – eficiente, iar coridoarele – lungi ca niște mesaje administrative. Totul s-a desfășurat cu o precizie rece, ca într-o frază fără adjective. Dar pentru mine acolo nu s-a tăiat doar un organ, ci s-a produs o mică dislocare metafizică. O parte din identitatea mea biologică a rămas în spital, ca o garanție mută a trecerii mele prin el. Nu există pașaport pentru bucăți de om, însă ele călătoresc, totuși, în sens invers.
Apendicele a plecat înaintea mea, fără bilet, fără ștampilă, fără bagaj. Eu am rămas cu toate actele în regulă, dar cu o mică lipsă de patrimoniu intern. Statul nu-ți ia doar impozite, uneori îți mai pretinde și câte o piesă de schimb, când te prinde mai fragil, mai neajutorat. Chișinăul are acum, undeva în subsolurile spitalului, un monument anonim din carnea mea. Pe el nu e scris: „Aici zace apendicele cutărui...” Dar poate că orașul știe. Orașele știu mai multe decât credem despre cei care le traversează.
M-am gândit atunci, cu umor involuntar, că am devenit și eu un fel de donator de teritoriu: nu de sânge, nu de organe pentru transplant, ci de materie reziduală pentru arhiva locală. Fiecare oraș mare păstrează, în adâncimile lui, resturi de oameni: celule, unghii, dinți, fire de păr, bucăți de amintiri. Cimitirele sunt doar partea oficială a acestei arhive. Subsolurile spitalelor sunt biblioteci tăcute ale corpului omenesc.
În patul de spital, cu privirea lipită de tavan, am înțeles că trupul e o carte pe care nu o scriem noi. Noi doar o corectăm, din când în când, cu ajutorul altora. Chirurgul devine editor sever: taie, mută, închide paragrafe. Iar eu, autorul iluzoriu al propriului meu corp, nu am drept de veto. Doar semnez, înainte, un consimțământ informat, un contract între teama mea și știința lor.
Am salutat în gând apendicele ca pe o rudă modestă, care nu m-a ajutat cu nimic, dar m-a ținut ocupat o viață întreagă fără să știu. El a rămas acolo, eu am plecat mai aerisit, ca un text căruia i s-a tăiat un paragraf redundant. Și totuși, acel paragraf fusese scris în mine încă de la naștere. Nu era frumos, nu era util, dar era al meu.
De atunci, ori de câte ori trec pe lângă spitalul numărul doi din Chișinău, simt o mică înclinare interioară, ca un salut reflex. Nu e nostalgie, ci o formă de politețe biologică. Îmi spun: „Acolo e ceva din mine”. Nu o amintire, nu o idee, ci o bucată de trup, rămasă ca o ancoră absurdă într-un spațiu care continuă să existe fără mine.
Poate că, într-o bună zi, voi părăsi definitiv Chișinăul. Sau poate că Chișinăul mă va părăsi pe mine. Însă o parte din mine va rămâne acolo pentru totdeauna, în mod sigur. Apendicele meu nu va emigra. Nu va scrie memorii. Nu va avea opinii politice. Va tăcea onorabil într-un subsol steril, ca un martor perfect al faptului că am fost, cândva, viu, vulnerabil și tăiat cu bisturiul istoriei personale.
Și poate că asta e, până la urmă, forma cea mai discretă de nemurire: să lași în urmă nu o carte, nu un nume, ci o fărâmă anonimă din tine, depozitată într-un oraș care nu-ți datorează nimic, și tocmai de aceea îți păstrează, fără să știe, o parte din ființă (ajunsă... neființă).
Însă realitatea cu ființa-neființa avea să aibă și un alt capitol, vorba fiind că deja, peste mai mulți ani, la spitalul republican din Chișinău au fost îngropate câteva fărâme din pieptul meu – cinci fragmente din arterele grefate. (Mulțumesc, domnule doctor Bătrânac, acum ele umblă ca ceasul, cum se spune, bat, se zbat regulat, de parcă sângele meu nu a mai cunoscut o astfel de libertate în circulație încă din adâncile-mi tinereți!)
Acolo nu s-a mai despărțit de mine un organ inutil, ci niște drumuri vitale. Nu un paragraf redundant, ci pasaje întregi din cartea respirației mele. Și, din nou, Chișinăul a primit în tăcere o parte din ființa mea, ca pe un depozit de viață refuzată. Nu m-am simțit amputat, ci reeditat: o ediție revăzută și adăugită, cu capitolele de sânge rearanjate de mâini salvatoare.
Într-un fel, orașul mi-a devenit biografie fiziologică. Am nu doar amintiri aici, nu doar cuvinte, nu doar prieteni, ci și bucăți concrete de corp, lăsate ca niște semne de carte între paginile subsolurilor spitalicești. Dacă ar exista un atlas al omului în oraș, Chișinăul ar fi pentru mine un punct roșu pulsând: aici s-a oprit moartea de două ori și a negociat cu bisturiul.
Și de atunci trăiesc cu această convingere paradoxală: nu mai sunt doar locuitor al orașului, ci și locuit de el. O parte din mine nu mai merge pe străzi, ci stă în tăcere sub ele. Iar când inima mea bate regulat, știu că, undeva, niște segmente de artere îngropate au făcut posibil acest acord între ființă și neființă.
Și astfel am ajuns să trăiesc cu sentimentul straniu că nu mai sunt întreg nici aici, nici dincolo. Sunt un om distribuit. O parte din mine merge, vorbește, scrie; altă parte tace în subsoluri, învelită în dezinfectant și uitare. Între aceste două existențe circulă sângele, amintirea și sensul. Trupul meu e acum o hartă cu teritorii cedate, dar cu viața încă în uz.
Poate că moartea nu începe atunci când inima se oprește, ci atunci când omul nu mai lasă nimic în urmă. Eu am lăsat. Nu intenționat, nu eroic, nu memorabil. Am lăsat bucăți de corp, dar și ceva mai subtil: o semnătură biologică pe pereții invizibili ai orașului. Chișinăul mă poartă, fără să știe, în anatomia lui subterană. Iar eu îl port, știind.
Iar într-o zi, când nu voi mai fi deloc, nici pe străzi, nici în amintiri, ceva din mine va continua să existe, discret, în acele spații de care am povestit. Nu ca spirit, nu ca legendă, ci ca materie care a fost cândva vie. Poate că asta e forma cea mai umilă și mai sigură de eternitate: să nu dispari cu totul, să nu te dizolvi complet în neant, ci să rămâi ca urmă fără nume în țesutul unui oraș.
În fond, nu cer nimic de la moarte. Doar să nu fie absolută. Iar dacă nu poate fi îmblânzită cu idei, să fie măcar fisurată de bisturiu. Și prin acea fisură să mai circule, încă puțin, lumina.
Prin urmare, cam asta e: până la un timp, omul scapă doar cu jertfă de fărâme. Își negociază viața plătind în bucăți – un apendice, niște segmente de artere, un colț de plămân, o speranță. Trăiește mai departe ca un mozaic refăcut, ca o carte revizuită de prea multe ori, dar încă lizibilă.
Până la un timp. Da, până la un timp, însă nu până la urmă. Pentru că vine clipa în care nu mai e nimic de tăiat, nimic de cedat, nimic de scos din inventar. Atunci nu mai pleacă fărâmele înaintea noastră. Plecăm noi, întregi, dintr-o dată. Iar orașele rămân cu subsolurile pline de urme mute, iar noi cu tăcerea noastră plină de sens.
Și poate tocmai de aceea fiecare fărâmă pierdută mai devreme e o lecție de plecare. O pregătire discretă pentru acel „până la urmă” care nu mai admite amânare.
Chișinăul este o arhivă uriașă. Nu una ordonată, nu una clasificată, precum crede, orgolioasă, primăria, ci una în plină acumulare, ca o memorie ce nu mai apucă să se înțeleagă pe sine. Totul se păstrează: pașii, vocile, certurile, săruturile, lozincile, renunțările, urmele perfide ale unui imperiu inuman. Nimic nu se pierde cu adevărat, ci doar nu mai este citit.
Străzile sunt rafturi. Trotuarele – pagini tocite. Fațadele clădirilor poartă urmele a unui infinit număr de priviri care nu mai știu ce au căutat. Ferestrele sunt fișe de inventar ale vieților private, luminate seara, stinse dimineața, fără comentariu critic.
Chișinăul arhivează fără discernământ. El nu face diferența între un strigăt de dragoste și unul de disperare. Între o promisiune electorală și una făcută la prima întâlnire. Totul este înregistrat, strat peste strat, ca într-un palimpsest pe care nimeni nu-l mai descifrează.
Camerele de luat vederi sunt bibliotecarii orbi ai acestei arhive. Ele păzesc, nu citesc. Indexează, nu înțeleg. Le pasă de mișcare, nu de sens.
Orașul știe când ai trecut pe roșu, dar nu știe de ce ai plecat în grabă. Știe când ai stat prea mult într-un loc, dar nu știe ce așteptai.
Documentele sunt perfecte. Lectura lipsește. De aceea urbea este plină de dovezi, dar vidă de concluzii. Plină de memorie, dar lipsită de interpretare.
Într-o arhivă fără lector adevărul nu este contestat, ci este inert. Nu provoacă, nu neliniștește, nu transformă. Există doar ca posibilitate ratată.
Boschetarii și polițiștii, carabinierii și cântăreții străzilor coexistă în aceeași secțiune neetichetată. Protestele sunt stocate lângă festivități. Morții anonimi – lângă reclamele luminoase. Totul este egal în lipsa cuiva care să spună: acesta contează.
Chișinăul nu uită. Dar nici nu își amintește. Între aceste două verbe se află, poate, adevărata lui topografie morală. Orașul păstrează urmele – ziduri cu straturi suprapuse, bulevarde care și-au schimbat numele, clădiri ce poartă cicatrici tăcute, însă nu oferă manualul de interpretare. Totul rămâne acolo, însă fără legendă.
Aceasta e cruzimea lui discretă: nu distruge, dar nici nu explică. Lasă trecutul să coexiste cu prezentul într-o vecinătate aproape indiferentă. O fațadă sovietică privește în ochi un bloc de sticlă. O casă veche, cu tencuiala coșcovită, stă lângă o reclamă luminoasă. Nu există conflict vizibil, doar o suprapunere de timpuri care nu dialoghează.
Chișinăul nu e un oraș al amneziei spectaculoase. El nu arde arhive, nu șterge urme. Dar nici nu le traduce. Memoria lui e materială, nu narativă. E în asfalt, în arborii care au văzut parade și proteste, în scările de bloc unde ecoul pașilor s-a schimbat odată cu generațiile. Însă aceste semne nu sunt articulate într-o poveste comună.
Cel care îl traversează simte uneori o ușoară dezorientare. De parcă ar păși printr-un text scris în mai multe limbi, fără punctuație. Sensul există, dar nu se oferă ușor. Trebuie ghicit, dedus, reconstruit din fragmente.
Și totuși, în această ambiguitate se află și o șansă. Pentru că un oraș care nu impune o singură memorie lasă loc interpretării. Crucea nu e doar simbol, ci și întrebare. Monumentul nu e doar comemorare, ci și enigmă. Fiecare colț poate deveni o interogație despre identitate, despre continuitate, despre ruptură.
Poate că Chișinăul nu își amintește distinct evenimentele tocmai pentru că memoria lui nu e liniară. E sedimentară. Straturi peste straturi, fără a le topi într-o narațiune unică. Iar dacă această formă de tăcere pare crudă, ea este, în același timp, o invitație: să înțelegem nu prin explicații oferite, ci prin privire atentă.
Orașul păstrează totul. Dar înțelegerea nu e depozitată în ziduri. Ea trebuie construită, de fiecare dată, de cel care îndrăznește să întrebe.
Și poate că adevărata revoluție urbană nu ar fi demolarea clădirilor sau schimbarea puterii, ci apariția lectorului (unii zic: lector in fabula), a cuiva care să citească orașul ca pe un text stufos, să sublinieze, să facă adnotări, să întrebe: cum am ajuns aici?
Însă până atunci, Chișinăul rămâne deschis non-stop, cu luminile aprinse, cu arhiva mereu în proces de completare și cu sala de lectură permanent obscură, să nu se vadă câte de goală e.
