La început s-a rostit, nu se știe dacă o șoaptă, un țipăt, o poruncă, dar înșiruirea aceea multiplicată în miliarde de dimensiuni a căpătat cu timpul spațiu, un spațiu generos pentru un timp generos. Și nu rostogolirea fiecărei particule crescută din altă particulă tulbură rațiunea, ci imposibilitatea stabilirii fiorului ce a purces rostirea. Aceasta nu a fost o explozie, o dilatare excesivă a nimicului concentrat în sine, nici măcar un gând pornit de la un creator imaginar, a fost doar o scurgere de date, înșiruite inițial în coarde tremurânde, o matrice ce tindea spre perfecțiune, și apoi membrana, și miriade de membrane, un hățiș expandabil în nesfârșit.
LIM credea în puterea cuvântului, știa că nu doar descătușare, eliberare sau construire, ci energie acumulată pentru a da energie și cuvântul naște cuvânt. Credea că rostit zilnic nu doar incantație, ci punte spre un ceva neatins altfel, nepalpabil, înșelător dar atât de prezent. Credea că însuși crezul e un cuvânt ce crește prin sine, că totul se poate rezuma în deschiderea falsă a inimi. Că nimic nerostit nu rămâne nescris, iar scrisul e cel ce dă alte cuvinte, iar inimaginabilul devine tablou, ancorat între clipe, ființa se oprește nu pentru admirație, ci pentru nevoia de a trece dintr-o stare în alta, în infinite dimensiuni ca devin la rânu-le cuvinte, apoi imagini apoi împietrire pentru noua dimensiune din care altele și altele...
Crezu atunci de cuviință un jurnal, crezu că-l va reciti cândva și, pășind înapoi clipă de clipă, va destrăma structura aceea nefirească pe care cuvântul, creator de viață din viață și cuvânt din cuvânt a construit-o, mai întâi în jurul propriului templu, apoi templu în jurul templelor. Dimineață de dimineață, seară de seară, bătaie de inimă de bătaie de inimă construi adâncul și văzduhul în care rătăcea orbește cuvânt de cuvânt.
O zi fără amintire, fără identitate. Nu știa cu siguranță că e prima zi, dar bănuia privind multiplicarea din care ieșea. Avea brațe și erau deschise spre nu se știe ce. Avea ochi și privea deschiderea brațelor pe care trebuia să o umple. Trebuia, cu siguranță, primul imbold pe care doar nestăvilirea îl putea naște. Simțea ceva nedefinit, ulterior numit necesitate, și toate, absolut toate deveneau cuvinte, căpătau înțelesuri. Știa acum că e ziua a doua, că pietruirea picioarelor s-a născut din neant.
Pe tavan un roi de insecte cu forme ciudate, prea mici pentru ochii lor mari, prea lipite unele de altele pentru a fi nefirești. Curgeau parcă sfidând gravitația, un organism din mii de oganisme în ritualul amăgirii minților neîmpăcate cu veșnicia. Tăcerea nu era apăsare, ci o simplă chemare spre deslușirea corpusculilor vii, cu mii de ocili privind peste tot, chiar pătrunzând în proprii ochi, iar percepția ireală nu găsea echivalente raționale sau instinctuale. Se prefigura o zi grea, precum mâinile căzute pe marginile patului, neputincioase a șterge ochii înlăcrimați și totodată senzația de uscăciune ce sugativează retina. E doar ziua a doua se gândi LIM, și poate nu va urma alta. Ce vor gândi ființele frămătând a viață, în zbaterea lor fără de sens, traversând unele după altele zi după zi? Mai întâi se desprinse o insectă, căzu direct în nimic, apoi alta și alta, șirul deveni vortex și se pierdu în punctul imaginar la o lungime de braț.
O zi plină de surprize. Toate lovituri sub centură. E necesară o schimbare majoră, atât în abordarea problemelor, a vieții în general, cât și a modului de interacțiune cu exteriorul. LIM consultă horoscopul, convins că acesta se adaptează nevoilor sale. Iată, horoscopul nu prezice ce vrea LIM, horoscopul se răzvrătește. LIM simte că-i fuge pământul de sub picioare. Nici măcar universul nu-i mai satisface dorințele. E atât de frustrant încât LIM își face o cafea. Meditație profundă, refacerea sinelui, singura soluție într-o clipă de prăbușire. Căci da, aceasta e prăbușirea supremă, să nu poți controla totul, totul...
Aici începe tristețea zilei, o zi mohorâtă, în care vremea nu se împacă cu intenția gândului, nici privirea cu fețele bosumflate ale trecătorilor. Chiar și copiii sunt enervanți, zgribuliți în haine parcă intenționat alese să-i necăjească. Poate părinții sunt tâmpiți, sau doar neglijenți, sau doresc să-și șteargă eticheta lipită parcă pe frunte. Progeniturile nu ni se aseamănă, ei au crescut departe de trunchi, lipiți pe copitele unor ciute în ritualul împerecherii-gândesc. Așa imbecili, cu capetele între urechi, da copiii au urechi la vedere, din care ies antenele prin care-și interceptează propria lume, se îmbulzesc spre școlile lor, cu hainele căzându-le de pe umeri, gata-gata să-și lepede corpul pe care inestetic au fost trântite în graba trecerii unei noi vieți abia începute. Pentru ei horoscopul nu are sens și nici perspective nu sunt certe. Undeva în creiere se ascund mici creaturi dătătoare de gânduri șoptite, periculoase dar totuși necesare călirii ideilor implantate recent, prea recent pentru a se adeveri. Făpturile acestea mici dar triste, așteptând minuni ce niciodată nu se vor întâmpla, scot uneori cuvinte ininteligibile într-un limbaj al revoltei interioare, afară fiind acoperit de zumzetul pe care tot ele îl emit.
Fatalmente o zi plină de incertitudini și remușcări.
Dar LIM știa că trebuie să scrie tot ceea ce simte, așa cum doar el o face. Știa că nu există de exemplu plagiat, iar prin combinarea aleatorie a cuvintelor unei limbi nu ajung miliarde de universuri pentru a acoperii cu atomii lor întreaga zicere. Dacă scrii o frază completă, așa cum îți vine prin minte, pentru a transmite o stare completă, o trăire intensă, sau chiar o banală necesitate instinctuală, pentru toate acestea posibilitatea transcrierii exacte de către o altă persoană e relativ zero. Asemenea posibilitatea ca o generație de oameni, chiar copii fiind, să întrunească toate condițiile identificării cu generația precedentă. Acesta ar fi plagiat, o adevărată inutilitate dar, gândi LIM, plagiatul nu există, deci nici pericolul substituirii unei noi generații. Și atunci de ce mai citesc horoscopul aici, în tramvaiul acesta, când el ajunge în stația predestinată, sau nu ajunge deloc.
LIM dorea să scoată, odată pentru totdeauna, o poveste care să impresioneze. Jurnalul acesta nu poate exprima trăirile mele interioare, e doar o privire spre un exterior pe care niciodată nu-l voi putea înțelege în profunzimile sale. Ar trebui să mă exprim scoțând din mine adevăruri profunde, să relatez doar ceea ce gândesc cu adevărat, să-mi povestesc propria viața așa cum doar eu o percep. Și începu o poveste:
”Mă gândeam la un subiect fierbinte, la ceva inedit, șocant, chiar fabulos, doream ca romanul acela să reprezinte ultima și singura posibilitate de exprimare plenară a sentimentelor și să cuprindă în sine toate stările trăite sau închipuite vreodată. Nu țineam cont de faptul că însumi eram limitat, o ființă măruntă între miliarde de ființe trecătoare și imposibil de mântuit. Credeam pe atunci că mântuirea nu e decât luminare prin cunoaștere și nemurirea ce rezultă prin regăsire odată pătrunzînd misterul existenței. Simpla experiență mistică îmi dovedea putința, și nerăbdarea de a transmite tuturor miracolul nu-mi părea pe atunci puerilă. Așa că m-am retras câteva săptămâni într-o încăpere pentru a scrie.
Planul mi-l puteam duce la capăt numai cu ajutorul celui mai bun prieten. I-am destăinuit dorința-mi ascunsă și părea entuziasmat.
Gabriel căzu de acord să mă acopere la serviciu, să-mi asigure cele necesare traiului zilnic, ba chiar să se roage pentru mine spre buna îndrumare a gândurilor. Mă vizita numai seara, după ora șase, preț de câteva minute. Îmi lăsa punga de plastic cu cele necesare trupului, pe masa din bucătărie, apoi se înfrupta din vorbele mele prea puține pentru curiozitatea-i aparte. Eram amândoi mulțumiți, unul de liniște, celălalt de posibilitatea mistică de a salva omenirea prin tăinuire. Îmi aduse la un moment dat o hârtie ștampilată de medic prin care se confirma internarea mea în spitalul orășenesc. Ți s-a terminat concediul de odihnă mi-a spus, așa că trebuia să găsesc ceva pentru șeful tău. I-am mulțumit și l-am poftit afară. În ziua aceea inspirația imi dictă un număr de pagini de o profunzime și claritate cum niciodată nu mi s-a mai întîmplat. Un capitol întreg dedicat divinității și revelației umane, un capitol ce va fi cu siguranță cheia ințelegerii și a trăirii. Și cartea mea va fi cartea cărților, iar biblia va deveni o simplă introducere în lumea posibilităților și a devenirii.
Nu eram total mulțumit de rezultatul muncii de trei luni. Gabriel mi-a prelungit de câteva ori concediul, apoi m-a anunțat cu părere de rău că șeful mi-a desfăcut contractul de muncă. Nici bani nu mai aveam așa că plasa cu alimente de pe masă zăcea goală. Și numai foamea mă determină să trimit manuscrisul la prima editură mai cunoscută ce-mi veni în minte. Dar cum nu primisem nici un semn, iar bani de la prieteni nu mai puteam împrumuta, majoritatea știindu-mă deja de rău-platnic, am început să trimit în disperare manuscrisul tuturor editurilor găsite pe internet. La început am ales numele cunoscute, apoi la întâmplare. Și nu erau puține. Eu, cel care spera să salveze spiritual umanității, stăteam în cea mai profundă dezolare în așteptarea semnului divin. Doar Gabriel mă consola că am scris o carte deosebită, că el ar da foc tuturor celorlalte cărți a căror lipsă de importanță le face inutile după citirea marii opere. Verificam cutia poștală de câteva ori pe zi, emailurile de două ori înainte de a le șterge, toate reclamele și alte tâmpenii trimise de cine știe ce plictisiți, iar mîntuirea, propria mîntuire, îmi părea tot mai departe.
Începeam chiar să mă îndoiesc că ceea ce am scris ar fi adevărat, că oamenii pot să se desprindă de condiția pervertită materiei.
Și trecu o vară și se făcu toamnă. Apoi iarnă. Atunci am ieșit pe ușă mai hotărît ca niciodată. M-am oprit la oficiul pentru recrutarea forței de muncă și am acceptat. Voi lucra zilnic cîteva ore, m-am decis, voi pune în gură ceva hrănitor, voi aștepta mîntuirea în viață!
„Dacă închizi un ochi, orizontul vizual se diminuează, dacă închizi ambii ochi, acesta dispare. Dacă ai putea închide urechile, nările, pielea, atunci simțurile toate ar dispărea lăsînd loc spiritului să distingă lumea prin sine insuși". Acesta este cel mai important citat din cartea pe care aștaptam cu nerăbdare să mi-o publice una dintre edituri. Și, de fiecare dată cînd aveam ocazia, îl recitam colegilor de muncă sau chiar trecătorilor pe stradă. Munca însă nu era punctul meu forte, părea un chin, iar viața o inutilitate. Gînduri suicidare mă cuprindeau adesea și cu greutate le făceam față. Unori mă vedeam în cadă, leșinat, cu sîngele scurgîndu-se din antebrațele ciopîrțite, alteori atîrnînd de craca unui copac în inima pădurii, mîncat de viermi, un hoit pufrezit și nedescoperit de nimenea. Diminețile mă, trezeam brusc, plin de sudoare, un tren venind înspre mine să-mi curme suferința.
Doream să se sfîrșească odată calvarul, singurul argument ce mă,ținea în viață fiind speranța că totuși adevărul revelat va ieși la lumină. Și singura revelație era cartea aceea la care pusesem suflet alături de inspirația divină.
Psalmul îmi devenise un fel de rugăciune a inimii, îl recitam în gînd pină cînd se făcea una cu adîncul personal, acel adînc care nu lasă omul să se desprindă nici măcar pentru o clipă cu totul de sine. Uneori închideam un ochi, apoi celelalte simțuri, dar, tocmai cînd să reușesc închiderea totală înspre lume totul se destrăma și o lumină îmi spărgea poarta ferecată cu întuneric. Asociam lumina aceea cu farurile aprinse ale unui tren în noaptea ce punea stăpînire pe mine.
De cîteva săptămîni nu mai venise pe la mine. Mi se părea evitant, nici măcar nu mai cînta psalmul ce ne legase spiritual. Și de cîteva zile un alt Gabriel își făcu loc în inima mea. Părea la fel de real, ba chiar mai apropiat și mai fidel mîntuirii prin mine, unealtă și ernanație divină. Acest Gabriel mă însoțea neîncetat, un tovarăș dedicat scopului suprem și adoratorul meu necondiționat. Îl asemuiam arhanghelului cu același nume, iar aceasta nu mi se părea pură întîmplare, ci doar o confirmare a harismei pe drumul căreia am pornit. De cîteva zile am început să recitesc cartea, pagină după pagină, zi după zi. Trebuia să-mi insușesc cele mai mici amănunte, o teamă puse stăpînire pe mine, teama de a nu pierde legătura și ințelegerea. Iar Gabriel îmi ținea isonul citind alături de mine. Uneori se volatiliza și-l inspiram. În acele momente o forță pe care nu aș putea-o descrie punea stăpînire pe mine și însumi mă volatilizam absorbit de univers, iar psalmul ținea legat atom de atom dincolo de forțele nucleare.
Psalmul meu e bosomul îmi spuneam, revenirea la starea de trup fiind dureroasă și traumatizantă.
Ideea de a încerca convertirea unor suflete îmi veni într-o zi mohorîtă, prilej de reflexie și încordare psihică. Vremea mă influența din ce în ce mai tare, astfel că dispozițiile sufletești deveniră dependente de aceasta. Fări să-mi dau seama am evoluat spre descoperirea secretelor viitorului încît dispoziția mi se schimba înainte de schimbările vremii.
Știam cu siguranță dacă va ploua sau ninge în ziua următoare, dacă va fi arșiță sau izotermie, dacă norii vor acoperi parțial sau total cerul. Transformările prin care treceam îmi dădeau oarecare speranță, erau zile în care nu-mi mai apăreau idei suicidare, ba chiar o sete de viață mă cuprindea în anumite momente. Optimismul îl puneam pe seama destinului charmic fiind încredințat de rolul istoric ce mi-a fost hărăzit. În acea zi mohorîtă am ieșit pe stradă privind fețele trecătorilor. Și, dincolo de mimica fiecăruia, vedeam o altă față, cea ascunsă în spatele personei, acea mască pe care fiecare muritor și-o perfectează, de-a lungul vieții. Atunci am descoperit că trăiesc un teatru și toți ceilalți erau ba actori, ba regizori, puțini, foarte puțini scenariști. Am înțeles că scenaristul suprem sînt eu, că acea carte e cu adevărat piesa mîntuirii și trebuia cumva să distribui roluri tuturor pămîntenilor.
Încă nu începuse să plouă cînd m-am așezat pe bordura de piatră din fața catedralei. I-am făcut loc lui Gabriel în dreapta mea și am început să cîntăm psalmul. M-am trezit din reverie fericit, încărcat de putere divină. Împrejurul nostru cîteva făpturi, oameni ai străzii, dintre cei decăzuți, cu pungi din care inspirau viață sau moarte. Mirosul acestora părea miros de om și ne-am simțit bine. Ei nu aveau măști asemeni celorlalți oameni. Chipuri triste, hidoase, îndurerate, actori ai unei piese reale, aceștia se înfruptau din seva bosomului meu. M-am ridicat și gura mea slăvea existența, viața, dorința și posibilitatea mîntuirii. Apoi Gabriel s-a făcut fum și m-a pătruns încît glasul îmi devenise tunet, iar sărmanii priveau parcă a înțelege mesajul. Veniți după mine le-am zis și am intrat în catedrală iar ei m-au urmat vrăjiți de cuvintele mele.
Clădirea era maiestuoasă, icoanele păreau vii iar deasupra, în cupola celui mai înalt tun, trona sfîntul Gabriel. Chipul său îmi era cunoscut, identic cu prietenul pe care îl purtam aproape de inimă. Le-am vorbit cîteva ore fără întrerupere, ascultau parcă vrăjiți, fără să scoată un sunet, fără să facă vreun gest care să distrugă mirajul. Doar oboseala trupului m-a oprit din recitarea propriilor scrieri. Le-am propus să ne întîlnim a doua zi, apoi iară și iară. Fie caniculă, fie ploaie, zilnic actorii fără-de-mască treceau pragul catedralei pentru a primi vorbele mîntuitoare ale cărții. Erau tot mai mulți, tot mai entuziaști, au înlocuit pungile din care inspirau cu luminări subțiri, galbene, din care un firicel negru se ridica spre cupolă. Încheiam de fiecare dată cu psalmul, un cor ad-hoc dar care părea profesionist, cu zeci și sute de ore de antrenamente. Femei, bărbați și copii înălțau vocea spre cer, bosomul meu fiind calea aleasă spre mîntuire.
Abia spre iarnă, cînd se apropiau sărbătorile creștine, am ajuns la capitolul final.
„Dacă închizi un ochi, orizontul vizual se diminuează, dacă închizi ambii ochi, acesta dispare. Dacă ai putea închide urechile, nările, pielea, atunci simțurile toate ar dispărea lăsînd loc spiritului să distingă lumea prin sine insuși". Repetau după mine fraza aceasta și încercau hipnotizați să-și închidă orice legătură cu lumea. Închideau ochii, își acopereau urechile cu palmele, își prindeau nările cu agrafe de lemn, lăsau ceara fierbinte a lumînării să le picure pe piele și nu simțeau durerea. Sînteți pregătiți pentru mîntuire, le-am spus, apoi am citit ultimul capitol. Atît de emoționant, atît de convingător, atît de necesar și imperativ încît moartea părea singura ușă spre desăvîrșire. Și-o doreau cu toții, erau hotărîți să renunțe la trupurile acestea fără mască, precum și la piesa pe care o jucau atît de jalnic. S-au strîns împrejurul altarului, s-au lăsat pe genunchi și au aruncat lumînările. M-ai întîi s-a aprins covorul, apoi fața de masă, la urmă hainele murdare ale făpturilor ce se țineau de mîini cu ochii închiși asemeni tuturor simțurilor. Altarul deveni torță iar eu, gata să gata să pășesc în mijlocul acelor suflete mîntuite. Atunci Gabriel mă părăsi precum un fum și zbură spre icoana ce-l întruchipa, iar aura din jurul capului său deveni roșie. Trezit ca dintr-o comă profundă am ieșit repede în stradă. Afară ploua mărunt, iar trecătorii sunau disperați la 112.
Pentru ființele minuscule, firele ierbii sînt imensitatea lumii în care trăiesc. Truditoare în supraviețuire, tributare instinctului de a trăi, se limitează la cele cîteva atribute ce le conferă trecerea timpului. Mulțumite cu hrana, apa și aerul îndestulătoare, mulțumite de căldura soarelui și răcoarea umbrei, simt preaplinul unei vieți gata să explodeze spre o lume pe care o consideră veșnicie. Și rar, foarte rar, unele dintre micile viețuitoare, ajungînd întîmplător în vîrful unui fir de iarbă destul de înalt, aruncă o privire spre orizontul verde. Și rar, foarte rar, se întîmplă ca unele dintre micile viețuitoare să se minuneze, să contemple vastitatea să-și pună întrebări într-o sclipire a curiozității. Doar unele dintre acestea, odată ajunse pe pămînt, privind abundența de hrană, apă și aer își mai aduc aminte de clipa aceea a mirării. Și rar, foarte rar, într-una dintre ele se înfiripă nevoia de cunoaștere, își alege cel mai înalt fir de iarbă, se cațără cu greutate pînă în vîrf, privește în zare și nădăjduiește.
Înainte, destul de departe, o pată galbenă strălucește în soare, spre dreapta un ocean albastru, imens și atractiv, spre stînga un zid cenușiu, poate iadul sau ceva la fel de înfricoșător. Dorința e cea care determină ființa minusculă să parcurgă drumul anevois pînă la marele ocean. Însă florile acelea albastre, văzute de jos par cerul, lumea pămîntului e la fel, o fata morgana ale cărei sensuri nu le poate desluși. Numai purtată de ambiție, de sclipirea lăuntrică a descoperirii, ființa minusculă se luptă cu înălțimea plantei imense ce urcă la cer. Trăgîndu-și sufletul, pe la jumătatea drumului vede oceanul în mijlocul căruia se găsește, apoi, tot mai sus, pînă descoperă că oceanul are margini de alte culori, că oceanul e doar o mică fărîmă în imensitatea lumii, iar soarele poate prăji într-o clipită toată acea vastitate.
În cele mai de sus înălțimi cîteva ființe minuscule studiază cele de jos. Cele alese, mai degrabă autoalese, și asta fără a ține cont de superstițiile adînc înfipte în creierele minuscule și atît de glisante, de fapt hărăzite de însuși Dumnezeul ființelor mici, își etalează cunoștințele unele altora cu mîndrie și cu speranță. Pentru că rugăciunile celor de jos nu au trecut pragul cunoașterii, ci doar al mulțumirii de sine, pentru că Dumnezeu a lăsat mintea tocmai spre a-L descoperi, pentru că cele perseverente au înțeles misterul, poate chiar misterul vieții, pentru că aici, sus, se simțeau diferite de mare masă mascată în verdele liniștitor, se simțeau acea castă aleasă și înțeleasă numai de către divinate. Deci alegerea nu le aparținea, ci o mînă întinsă i-a ridicat spre firul înalt, iar derutarea urcușului era doar răspunsul chemării, perseverența-adrenalină în exces, rețetă spre desăvîrșire.
De sus oceanele sînt mici pete de culoare, grădini de flori diferite și, totuși, interconectate aceluiași organism. Ici o pășune, dincolo o pădure, un rîu ce se varsă într-o mare albastă, un lac sau chiar un oraș plin de viață. Ființele mici nici nu sînt așa de mici cum s-ar crede, ființele mici sînt deslușitoarele și tăinuitoarele unor mari adevăruri. Ele cred că universul e un organism imens, că toate corpurile cerești sînt celule ale organelor componente și numai viețuitoarele, așa cum sînt cunoscute, numai acestea i-ar putea afecta nemurirea. Dospite dintr-un aluat primitiv, parazitare, ființele minuscule au puteri oculte, puterile fecundării și înmulțirii necontrolate. Vor sfîrși scuipate asemeni unui cheag, pentru că marele univers are proprii anticorpi, indiferent de felul în care vor pieri, pieirea aceasta o vor numi sfîrșitul, pentru că micile ființe știu că odată cu ele va pieri și imaginea înmagazinată pe felurite suporturi.
În adolescență, și asta datorită unor circumstanțe pe care le voi prezenta ulterior, un cumul de idei îmi creaseră mentalitatea (pe care o doream ideologie). Stăpînit de un patriotism caracteristic acelei vîrste, influențat de scrierile socialiste ale lui Marx și Engels, simțeam o oarecare schismă sufletească, o încercare de a acoperi planurile diferite ale existenței, așa cum o percepeam, împreună cu adaptarea sentimentelor personale la o lume profund nedreaptă pe plan social. Limitarea orizontului cunoașterii ținea strict de orînduirea socială, pe cît de rigidă pe atît de opresivă și de cenzura impusă cetățenilor în zona artelor și a științei. Descoperirea unor scrieri din domeniul sferelor oculte a venit ca revelație, pasiunea pentru înțelegere a devenit obsesie, iar căutatea scopul suprem. O cărticică a lui Serge Hutin părea capodoperă absolută, scrierile lui Eliphas Levi revelație supremă. Dogma și ritualul mi-au luat ani din viață în încercarea totalei lămuriri de sine. Tarotul, magia, cabala, acestea păreau singurele posibilități de înțelegere dincolo de limitele obscure ale științei. Mai tîrziu, încercînd să ies din negura evului mediu, unde pseudoștiințele, condamnate de societate, erau singurele încercări de cunoaștere, singurele forme de manifestare non sau chiar împotriva canoanelor religiei, am făcut un salt curajos în studierea ocultismului modern.
Pasul acesta s-a datorat, desigur, unei deschideri a noii societăți către fragila democrație constituțională. Iată că puteam experimenta în voie, fără teama de a fi hăituit de cine știe ce structuri politice. Și, dacă pînă în momentul deschiderii sociale mă asemănam rosicrucienilor (convins fiind că mai există alte persoane asemeni mie, iubitoare de cunoaștere și iluminare), de acum puteam comunica atît ideile cît și practicile acelea obscure pe care însumi le practicasem. Încercările repetate de a lua legătura cu Emi, prietenul meu din astral, răspunsurile mai mult sau mai puțin lipsite de logică, m-au depărtat încetul cu încetul de practicile esoterice. Descoperirea zodiacului european, mai aproape de înțelegerea rațională a secolului nostru a fost cu adevărat o supapă pentru sufletul veșnic aflat în căutare. Fascinația lecturii m-a scos într-o lume de suprafață, o lume a științei și practicării sistematice. Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, iată surse autentice în drumul sinuos spre descoperirea de sine. Religia nu îmi mai părea frîna permanentă spre cunoaștere, nici măcar un obstacol mărunt, ci practicile ascunse deveniră pentru mine principala frînă spre devenire.
Chiar dacă studierea cărților importante deveni principala mea activitate, atracția spre practicare mă împingea să caut zona ascunsă, calea îngustă spre mîntuire. Uneori îmi apăreau atît de vii anumite experiențe trecute, cum ar fi aceea a părăsirii propriului corp, sau levitația conștientă a obiectelor, încît o spaimă punea stăpînire pe mine, corpul îmi îngheța și așteptam cu spășință pedeapsa aplicabilă damnatului. Asemeni lui Adam mușcasem din mărul cunoașterii atunci cînd nu eram pregătit, iar șarpele s-a încolăcit pentru o vreme în jurul gîtului meu. Urma rece și lipicioasă o mai simțeam în acele momente și frica mă țintuia minute în șir. Atunci am descoperit rugăciunea, o rugăciune personală adresată unui zeu personal. Și pentru că funcționa ca medicament absolut, i-am recunoscut puterea și m-am întărit.
Pentru că nu aveam un buget stabil, m-am hotărît ca pelerinajul să fie mai cu seamă lăuntric, așa că m-am închis mai întîi în sine, apoi într-o cameră părăsită, o fostă pivniță a comunității evanghelice, situată chiar lîngă biserica din centrul orașului. Pe atunci nu aveam trebuințe mari, iar lipsa acestora mi se părea o virtute. Erau suficiente cele cîteva donații ale oamenilor cu suflet pentru a-mi putea continua lupta spre propria cunoaștere. Încă nu mi-am ales cu adevărat calea, simțeam însă că poarta spre aceasta era atît de aproape. Peste toate speranța, chiar dacă pe atunci încă nu știam că este una dintre virtuțile creștine.
Avertisment. Acesta e un joc.
Ființele minuscule sînt doar personaje virtuale. Dacă privim într-o anumită direcție vedem o singură pagină a lumii virtuale. Celelalte pagini sînt libere pentru noi. Întorcînd privirea, o altă pagină se deschide, de fapt o lume nouă, cu personajele ei. Și asta nu e tot. Programul ne impulsionează să credem, să dorim, să devenim. Vedem copiii tot mai bine antrenați jocului din care facem parte, ne minunăm de abilitățile pe care le au și pe care noi nu le aveam la vîrsta aceea. Simplu. Jucătorul a trecut la un alt nivel. Timpul pare că se scurge mai repede. Simplu. Jucătorul a devenit mai experimentat. Vedem catastrofe întîmplîndu-se în diferite părți ale lumii. Simplu. Jucătorul și-a epuizat resursele, sau s-a concentrat pe o altă zonă a jocului. Interesant ce se va întîmpla cînd jucătorul, plictisit poate, va renunța definitiv la joc. E suficient să îl abandoneze o scurtă perioadă de timp, așa cum s-a întîmplat în cretacic, iar ființele mici să nu poată face față cerințelor neavînd resurse suficiente. Așa cum au dispărut dinozaurii, dintr-o simplă imprudență, așa am putea și noi dispărea. S-ar putea ca jucătorul să lase intenționat micile ființe să se descurce singure, doar ca pură distracție, sau intenționat să le epuizeze resursele tot ca amuzament.
Cu siguranță va veni și acel game over. Cu siguranță jucătorul va închide definitiv camera virtuală. Sau va termina ultimul nivel, fericit. Totul stă într-un buton pe care propun să îl numim reset.
Mă fascinează mulțimea lumilor virtuale, mulțimea jucătorilor. Dar dacă e un singur jucător? Dacă e un jucător plictisit care rulează program după program, din ce în ce mai nefericit? Și iată, îmi îndrept privirea în altă parte. Minunat dulapul de haine din colț, minunată harta atîrnată pe perete. Privesc spre stînga, apoi spre dreapta, revin repede cu privirea spre stînga pentru a surprinde schimbarea. Nu, totul e la fel. Doar păianjenul din colț a început să se miște pe plasă. Da, aceasta e cu adevărat realitarea. Da, cartea se adresează ființelor importante, celor ce se vor mîntui. Avertismenul acesta nu are sens. Creșteți și vă înmulțiți, ființelor minuscule, căci a voastră este împărăția pe care v-o pregătesc.
„Numele îți va fi pecetluit în Carte și numai Vocea, cînd îl va rosti, te va elibera”
Profeția a patra.
Pe scări, la intrarea în bucătăria de vară, stătea tolănit motanul Pufi. Numele i l-am dat într-un moment de revelație, era pui și, alături de frații și surorile sale, părea un ghemotoc simpatic, nefiresc de simpatic pentru o persoană lipsită de orice simțire artistică. Așa că l-am adoptat imediat, am urmărit dacă mă vede cineva și l-am șparlit, ascunzîndu-l în sîn. Abia peste cîteva luni, cînd era deja împlinit, am aflat că este de rasă și valorează o mică avere. Un vecin stăruia să îl adopte. O s-o ducă mai bine la mine, zicea, eu mai am cîteva exemplare frumoase. Mai, mai să mă convingă scoțînd din buzunar o sută de dolari. Și, cum un nătîng stăruitor în ale celor trupești, așa mă aflam pe atunci (și cred că nici în zilele acestea nu sînt altfel), eram gata să lepăd frumusețea de pisică, ba privind cu jind hîrtia verde ce-mi trăgea cu ochiul, ba mogîldeața ce constituia subiectul tranzacției, mă trezii copleșit de adorația cu care mă privea bietul animăluț. Jur că niciodată pînă atunci, și nici de atunci pînă azi, nu am simțit o milă așa de profundă, nici o simpatie pornind din ceea ce unii ar denumi suflet. Și numai spaima de sentimentul acela irațional mă determină să zic nu.
Casa e pe strada Cosminului, la numărul 12 bis. Cred că erau superstițioși cei care au ridicat-o, pentru că multă vreme nu am avut vecini pe partea dreaptă. Puteau să-i zică 13, oricum e situată pe rîndul celor fără soț. De aici o seamă de probleme. Dacă ar avea loc un incendiu? Pompierii ar fi cu siguranță derutați, casele fără soț nu au ce căuta printre cele cu soț și viceversa. Dacă se va întîmpla vreodată, numai blestemul primei familii, cea care a pus piatra de temelie, acela va fi de vină pentru urmări. Are două camere spațioase, o bucătărie, un hol lung din care pătrunzi în toate aceste încăperi și o baie, singura renovată pe gustul secolului. Bucătăria de vară e o clădire separată, undeva în spatele curții, vopsită într-un albastru pe care-l numesc de Voroneț. Cam strident pentru gusturile mele, dar așa a ieșit iar costurile pentru o renovare îmi depășesc bugetul.
Toate acestea sînt înconjurate de un gard din beton, alb, cu locuri știrbite de vreme, și o poartă uriașă, metalică, puternic scîrțîitoare la cea mai ușoară boare de vînt.
Zic unii că globalizarea s-a încheiat în secolul XX, că însăși plasa aceasta politico-economico-culturală ar fi rezultatul acesteia. Pe strada Cosminului parcă e altfel. Chiar dacă, pe o stradă lăturalnică, la vreo 15 case spre sud, s-a ridicat un supermarket. De acolo obișnuiesc să-i cumpăr granule pentru pisici lui Pufi.
Dar să revin la una din zilele trecute. Ziceam că Pufi stătea tolănit pe trepte, înaintea clădirii albastre, așteptînd să primească binemeritata hrană cumpărată de la supermarket. Mă urmărea cu privirea, așa grăsun nu dădea semne că ar binevoi să se ridice. Cînd să mă aplec spre farfurioara așezată strategic lîngă vasul cu palmier (am un palmier pe care vara îl scot spre deliciul copiilor din vecini), Pufi țîșni brusc spre peretele de vest al casei celei mari. Începu să sară spre acesta, să-l zgîrie cu labele, să-l dărîme, nu alta. Nici nu se sinchisea de țipetele mele, de gesturile disperate pe care le făceam, nici măcar bunătatea de la magazin nu-i atrăgea atenția. Pesemne, dincolo de zidul învechit de ani, o făptură dintr-un alt timp își fredona melodia, gata-gata să iasă la iveală și să-și înfăptuiască oribilele păcate ce o țintuiseră în lumea aceasta.
