Abator – poeme 0.2
Ana Maria eM
Trag blugii indigo peste body-ul de mătase neagră cu mâneci lungi, blugii strâmți,
devreme,
ce frig e în abator
și peste trag neglijent geaca cu Bauhaus
afară, dimineața la 2, nu sună a iulie
deși Carul mare se stinge ușor spre vest
încă luminos în oiștea lui,
ca un țigan care-și mână caii de la căruța încărcată cu otavă,
neapărat un fond de ten,
un machiaj pe umbre și nuanțe,
un rimmel rapid cu greutate,
cum vederea ar avea fir de plumb
după care să măsor pașii colegilor din lumpen.
E firig în abator
dar îmi trebuie ochelarii Anei Maria Em,
conturul de buze și rujul de la Caro(lina) romană, în ai cărei ochi se potrivește mândria etnică
cum rubinul în urechea maurului.
Ana Maria Em va striga și astăzi pe noi,
e ca o bomboană MMs care acoperă mașinăriile infernale din Auschwitzul de pui.
Știu cum fac:
mă golesc de mine și o las să mă locuiască,
să pot rezista,
Carul mare dispare deodată
cu noaptea volatilizată în licăriri de zori
o pisică trage cu laba pe geam,
din afară urme de pernuțe cum tu,
pe dinăuntru ai plânge.
Ajungem cu scrâșnet de roți. Vreau să o iubesc căci altfel nu rezist. Astfel eu nu mai sunt decât ea și așa mă trăiește, așa târăsc zilele cum Ioan Vodă cel Cumplit transpaleții la deal cu lăzile de casat. Așa, machiajul e perfect,
nu scot nimic de pe mine, așa lucrez.
Mă simt fericită și fredonez în minte:
eram curvă, erai pește/ împărțeam banii frățește.
În bujorii de sub ochii ei negri se vădeau platonicele solide ale unei geometrii a vitalității imediate, a unui surâs mereu amânat,
a unei bucurii lăsate pe mai încolo.
Știm că vom mai ieși cât să vedem ca Winetou apusul soarelui pentru ultima dată
peste Lacul de Argint.
De ce nu și trupul
să participe la bucuria de viață a Spiritului
chiar și aici, în acest pit stop, nadir, grădină a icoanei, pas mare în jos, păcat originar sau
cum altfel ne mai obosim să ne învinuim pentru asprirea sufletului bătut de vergile avatarurilor
pe care le luăm drept viață, dar e viață!
Că de ce nu și trupurile să se bucure participând așa, în cumințenia dragostei lor ridicule
la festinul spiritului? Țâșnesc lacrimi
în timp ce cu o mână trag transpaletul,
cu alta dau la o parte perdeaua de sânge
care se face cute ondulate
din gâturile tăiate ale puilor
trupurile lor sunt calde încă
perdeaua de sânge e o ploaie pe care o dau
cu mâna la o parte să văd sângeriu orice fel de apus de acum înainte.
Și dacă trupurile acelea ar fi avatarurile noastre jinduite de seminții de giganți turbați după carnea de om? Și de ce nu trupurile? gândeam eu cum ea
de ce nu și trupurile să se bucure? Iar mâinile apucau cu voluptate gâturile torsate de moarte
în poziții care de care mai tensionate ca niște penisuri lungi și înfiorate. Le puneam în pungile de tacâmuri, ca frunzele în ierbar
sau ca pe insecte în insectar
scobind prin lădițe sângeriu de însângerate
și repede-repede, să nu ne apuce bucuria
că vom fi pus mâna nepermis pe vreun organ bărbătesc al facerii
să nu care cumva să apuce să juiseze cu sânge care nu cumva să apuce să ne placă
atingerea morții sub forma supremă de iubire
care nu cumva.
Așezare.
Spațiu.
Nimic.
Dorință de liniște,
dar vocile se acoperă una cu alta
acoperite de huruit și lanțul de cârlige sună
un clopot din For whom the Bell tols
dar melodia întârzie să mai înceapă
cum am trăi într-un limbo și nu am ști
că vom fi fost muriți, iubind încă, tresărind încă, îmbujorându-ne.
În spatele sălii de abator
Ana Maria e o bomboană MMs
așa ca ochii ei negri din care pare că noaptea vorba poetului
s-ar coborî peste văi,
ca privirea ei care ne locuia
și eu îi lăsam loc de trăit în mine.
De ce nu și trupurile să se bucure de spirit
de ce nu și trupurile? Și ce ar mai însemna cartea vieții dacă nu trupul ar fi cel locuind cu lucrare
în via Domnului din indiferent care vie?
Ce să fie consemnat? Chiar dacă e vorba de sânge în toate avatarurile lui, cum și cuvântul.
Adevăr care înseamnă infinit mai mult
decât ne spun dicționarele,
de ce nu și trupurile să se bucure strigând
sau chiuind în vie, muncind sau făcând cam ce
or face ele iubindu-se vinovat pe acuns.
În Abatorul ca un laborator exitanțialist de chimie e frig.
Ana Maria Em este Crăiasa Zăpezii noi, cu gheață în ochi muncim, în frig cu frisoanele de căldură pe care numai trupul le poate furniza spiritului, oferit Lui, chiar și fără righteousness, prin numai simpla credință pe care, de ce nu, Doamne, numai trupurile o pot avea!?!
E multă obidă aici
Se dedică prietenului Răzvan Omotă
Moto: „Apparently orgasm is the only point where your mind becomes completely empty – you think of nothing for that second. Thatʼs why itʼs so compelling – itʼs a tiny taste of death. Your mind is void – you have nothing in your head save white light.” Jeff Buckley
e multă umilință o smerenie stranie
pândind zorii când se sparg în ciocurile fazanilo
vulnerabilitate este aici când goliciunile
noastre, carnea noastră albă mată sau
străvezie ne arată venele ca pe
google maps locația unde ar fi trebuit
să ajungem cu dozele de fericire în mână
când goliciunile noastre expuse suferă
sexualizează limbajul cu strigăte guturale sau
ascuțit ca niște accente din limba franceză
cum stângace am încerca baletul
cu gesturi sacadate de fetițe
care își doresc
să danseze îmbujorate leșinăm
una în brațele celeilalte
e multă umilință vulnerabilitate expusă
cum căprioarele pe Dealul Mociului
și în consecință o smerenie stranie
e obidă aici când ne împleticim vorbele
în sexe și mult dar mult ridicol în actul erotic
dacă atunci când performant nu susții cu iubirea cerul pe stâlpii tâmplelor
iar dedesubt
dedesubt sub noi numai întunericul
care a găzduit gândul să-ncolțească iarba
oare ce o fi de capul poemului acestuia
mă întreb
și aud cum pornești dușul
ca după o zi fierbinte în Bucureștii ațâțători
asmuțind saci de căldură în capul câinilor
în capul tuturor
în Bucureștii aceia topiți
ca ceasurile scurse ale lui Dali
nu eram decât o inimă dezbrăcată de bătăi
priveam în stânga
jos
când vorbeam cu tine
îmi dădeam seama și nu aveam ce să mă fac
priveam în stânga înspre jos ca și cum aș fi
mințit
oricât de serios și adevărat ar fi fost ce-ți spuneam ca pe șoapte
nu știu cine-mi mai este
nu știu de ce mi-ar mai fi aproape
și ai motiv să mă gonești înapoi
în această inimă goală de bătăi
turnăm vin spre resuscitare pe această inimă goală
pe nemâncate aproape
Dumnezeul meu de aproape
părăsesc Oradea cu inima grea
care se rostogolește pe spate
cum o tobă de eșapament în mijlocul
șoselei se îndepărtează
când privești în oglindă spre în spate
un ghem pe care o pisică sfinx
o deșiră curioasă
de capătul ce ar putea duce
sub dinții tăioși ai lui Anubis
pentru că orice plecare este
împinsul la deal al unui trovant
revederile mai scurte ca visele
pentru că viața o moarte pe care
nu știi că o trăiești plenar
dar tu m-ai făcut bine cu aripa
neagră a rochiei tale cu
dantela visurilor cu care ai împins
degetele spre mine strângându-mi
ca-ntr-un fior omoplații din care tresar
cioturi de aripi
odinioară izvorând de acolo
odinioara lor izvorând de atunci încoace
înspre un cer fără planete
cu străluciri numai
cu iubire numai
