Gellu Naum, în vis, acum două seri, era supărat.
Sau cel puțin nemulțumit.
Eram pe un teritoriu ce poate fi cu greu descris.
Era foarte mult pământ în jurul nostru, erau și mai multe căsuțe de pământ.
Sau, mă rog, un fel de căsuțe de pământ.
Și mergeam printre ele.
Erau și șanțuri sau tunele în pământ.
Și noi, toți oamenii de aici, păream a fi, de asemenea, de pământ.
Și Gellu Naum era un Gellu Naum de pământ.
Și era viu și încruntat, nemulțumit.
Nu-i convenea ceva, în vis știam ce nu-i convenea, acum, când povestesc visul, deși mă concentrez la maximum, nu îmi pot reaminti ceea ce anume îl nemulțumea.
Și eu încercam să-i arăt că nu este deloc important ceea ce-l nemulțumea.
Încercam.
Dar nu reușeam.
Și mi-era ciudă, foarte ciudă, pentru că într-unul din tunelurile alăturate descoperisem un portret al lui desenat pe lemn, pe o ușă poate ce era ruptă, de-a lungul, în două, sau pe o scândură destul de lată și înaltă de aproape doi metri.
În vis, știam cine făcuse portretul, foarte interesant, de altfel, acum, treaz, nu mai sunt atât de sigur dacă pictorul ce se întrecuse pe sine era Perahim, sau poate Herold, sau poate altcineva.
Am reușit, totuși, să-l conving pe Gellu Naum, să îl duc în fața portretului său.
S-a uitat îndelung la el.
„Nu-i deloc rău”, a zis.
„Ești bun să-l ducem de aici?”, a adăugat.
”Să-l ducem”, am spus, și am luat în brațe scândura colorată.
Era foarte ușoară.
Parcă era un fulg.
Și Gellu Naum mergea printre căsuțele de pământ, cobora în vreun șanț, trecea prin vreun tunel sau altul.
Și eu mergeam la câțiva pași în urma lui cu ușa pictată de Perahim, sau poate de Herold, sau poate de altcineva, în brațe.
Senzația, de la un moment dat, a fost că mergeam în cerc, pe un cerc de pământ, și pe marginile lui și prin mijlocul lui.
Și dacă Gellu Naum părea că este de pământ, pesemne că și eu tot de pământ eram.
M-am trezit și m-am mirat că nu mai am în brațe scândura ce ar fi uimit lumea culturală.
Mi-am zis că ar fi bine să mă ridic din pat și să scriu visul imediat.
Dar, mai înainte de asta mi-am spus că e bine să încerc să-l rememorez și să mi-l povestesc.
Și asta am și făcut.
Și atât de sigur am fost că nu-l voi mai uita niciodată, că am adormit la loc.
Nu am făcut bine.
Nu am ținut totul minte.
Nu am ținut minte, iată, mare parte din vis.
Nu mai țin minte ce-l nemulțumea atât de tare pe Gellu Naum.
Nu mai țin minte exact semnătura ce era atât de vizibilă, atât de clară, pe scândura înaltă de doi metri.
Cert era că aparținea cineva din lumea avangardei, și că nu era Victor Brauner.
Că atunci când am citit numele pictorului, în somn, în vis, îmi aduc aminte că am fost un pic dezamăgit că nu era sub portretul lui Gellu Naum semnătura binecunoscută a prietenului său.
