(pentru Caietele NORR, 1 septembrie 2024)
Sunt o femeie fericită. Sunt cea mai fericită femeie! Am 93 de ani și... și sunt îndrăgostită!...
Gândul meu are încă picioare bune, picioare care nu au uitat drumul ușilor care se deschid mereu înspre tine. Acolo unde eu ascult orbește... ușile/ ușile, cu înțelepciune să le deschidem! Așteaptă, nu te grăbi cu deschisul..., că mai întâi vine să luăm aminte...!
De ce, Doamne?! De ce simt încă gustul dulce al pedepsei Tale în colțul buzei și gingia mea salivează când simte gustul păcatului... plăcerea din vârful degetelor... plăcerea din vârful papilelor gustative, măruntele vârfuri ale infinitelor crime comise de memorie...
– Crește un cuvânt, crește un copil, crește o țară...
– Amoru-i un copil pribeag...!
Mă ascund în bolgiile papilelor gustative... v-ați gândit vreodată la naivele mele degete, câte ispite mă asmut spre provocatoarele voastre rotunjimi – frumoase sunteți voi degete veșnic ascunse după draperiile petelor de cerneală... și buzele – auzi-le, au și început să declame:
– Frumoasă ești iubita mea, moleta mea, trandafiria mea, Eufrosina Cornelia, soprana mea dramatică, Eufrosina Cornelia, bunica mea Eufrosina Cornelia, și nici o vină n-am găsit în tine. Eu sînt Nora, Norica, Nor, Ninel, drăgălașa Ninel, pistruiata Ninel... nepoțica ta, cafeluța ta! dulcețica ta!
– Spune-mi, Mama-Mare, de ce domnișoara Milli, de la casa cu perdele roz, are sandale cu tălpi de lemn care bat, când merge pe trotuar, cum ar bate când se prinde în horă ritmul, Mutul din Hobaia, unde și-a pierdut păstorul oaia...
Ce repede se completează o foaie, ce repede se termină o pagină fără să spui nimic, fiindcă nu știi dacă aveai ceva de spus... cum făcea – n-am nici o îndoială – și Lorca, atunci când a scris Luna păn la primărie/ în fusta ei de ierbi venea/ Copilul sta și o privea...
Și deodată! Și te-ai dus, dulce minune/ Ș a murit iubirea noastră/ Floare-albastră! Floare albastră!.../ Totuși este trist in lume.
Și cine e, de fapt, această floare albastră?... da, totul este trist pe lume!
Nu, nu pot înțelege, de ce toate iubirile când se duc la culcare... se duc, să moară puțin!
Și uite-așa, o barbă avea/ uite-așa o pieptăna... și mereu o pieptăna...!
Era pe vremuri o pisică, de fapt, era motan, un cotoi negru pe care îl chema Zogu, îl botezase Tata mare după regele Albaniei! Motanul a fost uns „monarh” în anul de grație 1938, pe Bulevardul Dinicu Golescu numărul 28, în salonul „Căsuței albe” cu perdele roz la fereștri...
Pe seară, mă plimbam cu Mama-mare, vis a-vis de grădinița supravegheată de statuia lui Dinicu Golescu și... fetele alea în sandale cu tălpi de lemn se vânturau prin fața vilei cu Hochparter, în care intrau seara, când se lăsa întunericul, grupuri de bărbați în uniforme rusești sau germane... Mama mare zicea că acolo era „comandament”... și eu, oricum nu știam ce-i ăla un „comandament”!
Chiriașele acelei vile cu un etaj, purtau sandale cu tălpi de lemn și uneori ieșeau însoțite de soldați în uniformă militară rusească sau nemțească, cum spuneam. Nu știu cum se făcea, că soldații ruși au învățat așa de repede să vorbească nemțește... ce curios! Uite, c-am și uitat... poate că un rus învață să spună Brot mai repede decât învață un neamț să spună Hleb! Nu știu, sincer vorbind, ce am vrut să spun aici...?!
Ce mă face pe mine acum să scriu cu frenezie, în caietul ăsta (pe care scrie „texte noi pentru Angela”), fragmente fără gând, de parcă... aș împinge cu mâinile goale un Ford Mondeo sub arini... în Dumbrava Sibiului, unde povestea de Bună seară! se întindea pe nesimțite până la Bună dimineață!...
Și te-ai dus, dulce minune/ Ș-a murit iubirea noastră...
Ce puțin îmi trebuie să-i fac să creadă că pașii zilnici la BCU îmi erau atât de fideli, ca pașii care mă duceau la cantina studențească, găzduită într-o vreme chiar la subsolul Universității, unde era și sala de mese; îmi apare pe limbă chiar acum o expresie frecventă în studenția mea Touslesgoûts...! Îmi amintesc acum ce franțuzită era pe vremea aceea studenția mea, când fredonam mereu șlagărul J'attendrai/ Le jour et la nuit, j'attendraitoujours/ Ton retour/ J'attendrai/ Car l'oiseau qui s'enfuit vient chercher l'oubli/ Dans son nid/ Le temps passe et court/ En battant tristement/Dans moncœur plus lourd/ Et pourtant, j'attendrai/ Ton retour...
Fiecare generație din România s-a lăudat la vremea ei cu un șlagăr franțuzesc, învățat după ureche... la mine, acel șlagăr a fost „J attendrai”... pe urmă au venit și altele... Acum șansonetele și-au trăit demult traiul; eleganța, rafinamentul, până și H-ul aspirée, ori vocalele estompate, în spatele cărora, între o consoană și o vocală a limbii franceze se puteau produce adulteruri, după perdea (mici accidente de circulație într-o perioadă foarte „en vogue”, acum, „de mult perimată”). Îl est mort,/ Îl est mort, le soleil/ Quand tu m'aquittée/ Îl est mort, l'été/ L'amour et le soleil,/ C'est pareil.
Și mă gândesc că acum trece și...augustul și voi cânta mai departe Îl est mort,/ Îl est mort, le soleil/ Quand tu m'aquittée... De unde până unde invazia nerușinată a limbii franceze în monologul ăsta penibil și fără nici o noimă...?
A venit momentul să îmi cer iertare de la tine, cât mai am puterea să scormonesc în zăcământul tău, fiindcă jumătatea ta „legitimă” n ar putea accepta ideea de a fi îndrăgostiți de aceeași persoană o viață întreagă, ori eu, ori câte clipe de neuitat aș fi împărțit cu tine, clipe pe care nu i le datorez nici unui alt bărbat, nu pot să jur în aceste mărturisiri secrete...că aș fi fost îndrăgostită de tine o viață întreagă! Starea de îndrăgostire am resimțit-o, de fiecare dată, ca pe o boală – evident, cea mai plăcută pe care am trăit-o vreodată, și pe care o contactăm uneori, dar mi-e greu să afirm aici că rostesc un adevăr absolut, dacă mă apuc să aduc acum în discuție existența unei perechi divine, așa cum poetul din mine s-a mințit o viață întreagă că ar putea exista...sentimentul ăsta mistic al perechii divine, în care am crezut orbește o viață și care e, de fapt, vocea, poate cea mai sonoră din toate inflexiunile pe care le adoptă discursul categoric: „ce vreau eu, mai degrabă, ce vrea el să spună!”.
Și aici urmează o pauză lungă...
Bate vântul frunza-n dungă/ cântăreții mi-i alungă/ Bate vântul dintr-o parte-/ Iarna-i ici, vara-i departe...
Și acum, intră în scenă părintele acela, nenorocitul ăla de tată:
Avea și dânsul trei feciori/ Și i-au plecat toți trei deodată/ La tabără, sărmanul tată!/ Ce griji pe dânsul, ce fiori,/ Când se gândea că-i greu războiul,/ N-ai timp să simți că mori...
Chiar! Tu de câte ori ți-ai găsit timp... să simți că mori?
Și acum de ce și, de unde până unde, te-ai pomenit cu lacrima asta care se scurge cuminte din ochiul drept, de sub palma cu care te închini pe obraz... și buzele, ah, buzele, rostesc fără glas: și te-ai dus dulce minune...
Uite că nu mai știu, pe motanul ăla negru îl chema Yorick și numele Siret venea de la Szerret (iubire), ori de la „șiret” (pantof) sau de la șmecher...Câte ascunzători poate avea un cuvânt! Nici nu înțeleg de ce construim atâtea semne de întrebare sofisticate: și te-ai dus dulce minune/ și a murit...
Cine? care? cum? cutare!
La ce sînt bune întrebările astea care dau buzna în dormitor fără să bată la ușă și Mama mare, de ce se trezește în fiecare dimineață în patul meu de pe Bulevardul Dinicu Golescu de la gară, unde ne bombardau americanii cu „fortărețele lor zburătoare”... și eu... „Noapte bună!”... și pe mâine, în același colț de stradă...
