(fragment de roman)
Gata, acum la dreapta! comandă ea scurt, apoi surâde, iar degetele ei îmi alunecară ușor, abia atingându-l, prin părul care îmi atârnă puțin peste urechi. Ninsoarea s-a întețit. Fulgii se rostogolesc aproape cu agresivitate, mișcarea lor sinuoasă prin aer creează, prin reflecție, un ciudat joc de culori, un amestec de albastru rece și de roșu scânteietor.
– Pe aici? o întreb.
– Sigur, pe aici, și oprești acolo, în stânga, lângă gaura aceea neagră.
Scrâșnetul metalic al frânelor se încheie cu un șuierat prelung. Un ultim spasm, horcăit, al motorului.
În liniștea profundă, aproape de surzenie, care urmează decomprimării timpanelor, ea mă privește fix printre gene, apoi surâde, oarecum ironic, în colțul gurii. Buza de jos îi tresaltă brusc, o încalecă și o umezește pe cea de sus, alunecă după aceea la loc și se destinde într-un zâmbet larg.
– Urcăm sau ți s-a făcut teamă și te-ai răzgândit?
Nu i-am răspuns, doar am fulgerat-o cu o privire ascuțită, al cărei mesaj era unul destul de simplu, și anume, că mi-am însușit cuvintele ei ca pe o simplă provocare. Dar în adâncurile mele, acolo unde totul e negură și vuiet stins, ceva se împotrivea cu cerbicie și cu greu am reușit să-mi zdrobesc între buze răspunsul corect: da, mi s-a făcut teamă, m-am răzgândit și nu mai urc. Ea și-a adunat dintre scaune fusta largă, și-a strâns-o insinuant între genunchi și a coborât încet, aproape teatral. După ce am închis ușile mașinii și mi-am aruncat geanta pe umăr, s-a apropiat de mine, m-a luat de mână și și-a lăsat capul pe umărul meu.
– Aceasta este intrarea în vastele mele cetăți, mi-a comunicat ea, conducându-mă spre ceea ce numise puțin mai devreme gaura neagră. Adică o intrare veche, de la începutul secolului, așa cum aveau, de obicei, clădirile acelea cenușii, cu fațadă la stradă și curte interioară. Un miros greu, de pivniță abandonată, de gunoaie și de șobolani m-a izbit de la primii pași. În contrast cu albul de afară, aici se lăsase un întuneric apăsător.
Dalele de beton, tocite și roase pe la colțuri, se mișcă sub greutatea pașilor și fac un zgomot ciudat, un clipocit dur de pietre care se rostogolesc. La capătul coridorului, se deschide o curte interioară a cărei lumină, obosită și răsfrântă pe geamuri, coboară de undeva, se insinuează apoi prin crăpăturile mucegăite ale tencuielii și se împrăștie uniform peste dalajul din care țâșnește, undeva în stânga, asemenea unui accident geologic, scheletul unei pompe abandonate, roase de nefolosință și de rugină. Privesc totul cu detașare, aproape cu seninătate, și doar atmosfera atât de neobișnuită mă obligă să observ lucrurile din jur, aproape fără voia mea. Strâns lipită de mine, cu trupul ei fragil și robust, Cristina mă conduce ușor, ca într-un dans lin, din care ritmurile au dispărut, rămânând în schimb doar inerția liniară a mișcării. O lume de foșnete și de umbre din care un ghem molatic de cârpe și de zdrențe apare deodată din capul coridorului și din el se desprinde, țopăind dezordonat în direcția noastră, o făptură ciudată și nedefinită, căzută parcă dintr-o altă lume. Se oprește din rostogolire la doar câțiva pași de picioarele noastre, se răsucește cu o iuțeală incredibilă, apoi începe să latre.
– Ham, ham, mmârrrrrrr, ham, mmârrrrrr… mmârrrrrrr… ha-ham-mmârrrrrrrrr…
Mă opresc involuntar, dar mai mult uimit decât speriat, dintr-un instinct de apărare și el pe jumătate amorțit. O privesc scurt pe Cristina, ea îmi răspunde cu o privire ușor amuzată și zâmbește complice.
– Stai cuminte, nu se-ntâmplă nimic. E Cornelia, n-am apucat să-ți vorbesc despre ea. Doarme în ghena de gunoi, mănâncă ce aruncă locatarii și e paznicul locului, mascota nebună a blocului. În general, se crede câine și latră ori de câte ori intră cineva pe coridor, câteodată crede că-i mireasă și se împopoțonează cu flori de plastic și cu panglici colorate, iar altădată se trezește locomotivă, aleargă prin curte în patru labe și pufăie până cade lată de oboseală; apoi adoarme, nemișcată, ore în șir. Nu face niciun rău, ba din contra, fiindcă mai întotdeauna reușește să ne aducă la scara exactă a mizeriei noastre, pe care tot timpul facem efortul de a o camufla. Hai, liniștește te, Cornelia, să nu ne muști, sunt eu, Cristina, iar domnul este oaspetele meu. Ai înțeles, da?
– A, ați venit? întreabă ea cu o voce gâjâită, aproape neomenească. Dar doamna a plecat, să știți, am văzut-o eu când și-a luat parașuta, a ieșit pe geam și a zburat încolo, peste corcoduși.
– Bine, Cornelia, îți mulțumesc că mi-ai spus. Dacă se întoarce, zi-i că suntem sus, da? Pentru asta, îți dau, uite, un covrig cu susan, pentru tine l-am adus. Vorbind, deschide cu mișcări iuți geanta, scoate un covrig și i-l întinde. Și din mormanul de zdrențe și de fâșii colorate, deghizament grotesc într-un straniu ceremonial, se alungește, ca împinsă de un resort ascuns, o gheară neagră și tremurătoare, cu unghiile incredibil de mari. Apucă fulgerător covrigul, apoi se întoarce spre mine, mă privește cu ochi întunecați și îmi spune dintr-o suflare:
– Și tu o să fugi cu barca albastră, că e peste tot numai apă, de la potop...
– Cornelia, interveni prompt Cristina, nu e frumos să-mi deranjezi musafirii; da, doar știi asta, că tu ești fată educată.
Întreruptă și, după toate aparențele, rămasă cu alte vorbe în gură, Cornelia se strânge în zdrențele ei murdare și colorate, se face ghem, ca un arici, apoi se rostogolește lătrând înfundat și se pierde pe undeva, prin colțul din stânga al curții.
– Nu-i o primire prea grozavă, așa-i, dar întâlnirile astea au și partea lor bună, că te trezesc și îți pun sângele în mișcare; adică, oricum nu te lasă indiferent, asta e clar, mă liniști Cristina și îmi zâmbi complice. Iar vocea ei, cu o sonoritate nouă de data asta, amplă și învăluitoare, chiar mă trezi, mai mult decât aceea a Corneliei, dintr-un soi de absență, ori numai dintr-un moment de amorțire. Așa am realizat clar că văzusem totul, că am înregistrat secundă cu secundă curgerea fiecărui detaliu, dar că totul s-a succedat foarte lent, într-un timp dilatat, în care atributele conștiinței mele au coborât până aproape de pragul minim, așa cum se întâmplă cu unele organisme, capabile de un autocontrol neobișnuit, care pot să-și reducă funcțiile vitale până la aparența suspendării, fără a pierde însă comunicarea cu lumea, ba dimpotrivă, exacerbând-o. Revin brusc, poate chiar puțin impulsiv, în realitatea momentului, o strâng pe Cristina la piept și încerc s-o sărut. Ea se ferește și își ascunde fața lângă clavicula mea dreaptă. Apoi, de acolo, vorbește înfundat, iar vocea ei se așază ambiguu între șicană și provocare:
– Ți-e frică sau te excită?
– Nici una, nici alta, îi răspund eu, mă înduioșează doar. Și, dacă ții neapărat să știi, îmi stimulează tandrețea și îmi activează memoria afectivă. Toți avem un nebun sau, poate, mai exact, nebunul copilăriei noastre. Eu mi-am amintit acum de al meu. Îl chema Ion Gornicu, locuia singur într-o casă de la marginea satului, ziua tăcea, era absent, cu chipul împietrit, iar noaptea dansa, cânta și chiuia, ori vorbea cu voce tare cu duhurile care îl vizitau și îi țineau de urât din ce în ce mai des. Până într-o noapte, în care...
– Lasă, că îmi spui asta sus, și buzele ei îmi zdrobesc iremediabil ultimele cuvinte. Urcăm cele două trepte din fața ușii care se deschide în dreapta coridorului. O scară lată din lemn, măcinat pe alocuri de vreme și de folosință, urcă într-o spirală amplă și blândă. Balustrada pare un simplu element de compoziție, un decor discret și o soluție eficientă de preluare a pantei, dar în linie continuă, fără prăvălirea ritmată a scărilor. Dintr-o obișnuință veche, devenită între timp stereotip, număr întotdeauna treptele pe care le urc pentru prima dată în locuri necunoscute. Numărătoarea, cu monotonia ei, cu adausul acela mecanic și previzibil, introduce puțină rigoare și o ordine necesară într-un spațiu care-și pierde natura lui firească și simplă, sub avalanșa construcțiilor imaginare, a scenariilor de tot felul și a descărcărilor sufletești irepresibile. Unu, doi, trei... trepte înalte, scândura lor groasă de brad, atât de nemilos călcată în picioare, geme surd și se destramă pe la colțuri și pe la încheieturi. Mirosul acela unic al clădirilor vechi se ridică odată cu praful, ne învăluie și ne însoțește ca un mesaj al cărui conținut rămâne deocamdată vag.
Lipită de mine, cu degetele încleștate pe mâna mea, puțin mai sus de articulația cotului, Cristina pășește cu siguranța unui ghid alpin și respirația adâncă, ușor precipitată de urcuș, îmi dă o senzație stranie, de familiaritate și de necunoscut în același timp. Deși totul îmi este străin, de la spirala scării și până la trupul acesta fremătător și fierbinte, a cărui căldură mi se transmite din creștet și până în tălpi, am o inexplicabilă convingere interioară că totul se repetă clipă cu clipă; recunosc, iată, acest amurg care mă înconjoară, mirosul este același, carnea mi s-a mai înfiorat de același abur al respirației și chiar minusculele fire de praf care dansează incandescent în fasciculele de lumină scăpată prin crăpăturile obloanelor sunt aceleași, cum aceeași este mișcarea lor ce pare, la prima vedere, una din infinitele forme concrete ale hazardului.
Frisonul acestei amintiri din afara memoriei proprii, sau dintr-o memorie care mă excede și mă conține în același timp, ca o placentă impalpabilă, îmi adună în zona genunchilor o fierbințeală de nesuportat și îmi relaxează, până la paralizie, toate articulațiile. Iar pentru a nu mă prăbuși incontrolabil, îmi eliberez brațul din strânsoarea Cristinei și mă sprijin pe tencuiala scorojită a peretelui, pe care o simt sub palme ca pe o coajă de copac secular care se rotunjește, iată, sub brațele mele firave de copil. Îl îmbrățișez cu ardoarea aceea irepetabilă cu care îmbrățișez genunchii bunicului când vreau să simt lumea netulburată, pământul sigur sub învelișul său de iarbă și cerul transparent și nemișcat. Crescând din brațele mele mai înalt decât casa și decât pădurea întreagă, bunicul este chiar stăpânul acestei lumi. Uite, îmi spune, vezi aicea, pe coaja copacului scrie ceva, un nume. A fost scrijelit cu colțul toporului, Za-ha-ri-a, Zaharia, așa scrie, 18... și restul nu se mai vede. Este strămoșul nostru cel care și-a scris numele aici, pe când umbla cu porcii la ghindă. Numele a crescut și a îmbătrânit odată cu scoarța copacului. Zaharia, așa l-a chemat și îl va mai chema atâta vreme cât acest copac se va mai ține în picioare. Înfipte în tencuială, unghiile mele dislocă bucăți minuscule de mortar. Și ele se cern pe dușumea ca un nisip alburiu.
– S-a întâmplat ceva, nu te simți bine? mă întreabă Cristina.
– Ba da, e în regulă, mă simt mai bine ca niciodată, dar am avut, așa, un fel de stare de plutire și era cât pe ce să mă las în voia ei. Și aș mai vrea să îți spun ceva...
– Lasă, nu-mi mai spune nimic, și își apasă ușor arătătorul pe buzele mele, pentru că știu ce ai în cap. Apoi zâmbește îngăduitor, așa cum le zâmbesc mamele unor copii care tocmai află lucruri pe care le știe toată lumea. Ai descoperit cumva că totul s-a mai întâmplat, nu-i așa? Că ne-am mai întâlnit și am mai urcat aceste scări împreună. Și ce-i cu asta?
Se smulge apoi brusc de lângă mine și începe să urce, alergând, ultimele trepte, iar un râs gâlgâit, mai curând un semn al triumfului decât unul al veseliei, sugerează, împreună cu ropotul ascuțit al tocurilor, mult mai mult decât o înlănțuire întâmplătoare de sunete. Cine știe, poate un mesaj indecelabil, poate celebrarea spontană și sălbatică a unei victorii de etapă. Dar se oprește brusc în fața ușii. Cele trei voleuri, comentariu parodic al unui triptic creștin, par mai degrabă paravanul stângaci al unei alte realități, decât o piesă utilă și funcțională în arhitectura unui spațiu interior. Impozante prin dimensiuni și prin impresia de greutate, impresionante prin alternanțele dintre opacitatea sumbră a lemnului și transparența fanată a cristalului bizotat, bandajate pe dinlăuntru cu o hârtie frustă, cândva de culoare albastră, acum albită de bătrânețe și de expunerea îndelungată la lumină, cele trei aripi ale ușii zac acum într-un fel de încremenire amenințătoare. Țeapănă și ea, dreaptă ca un soldat în plină prezentare a onorului, Cristina își desface și își aranjează părul ca în fața unei oglinzi. Nimic altceva, doar o mișcare prelungă a degetelor prin șuvițele desfăcute.
– Cum adică, ce-i cu asta? o întreb eu cu adevărat surprins. E chiar atât de obișnuit ce-mi spui?
– Pentru mine, da, îmi răspunde fără să se întoarcă. Dacă nu și pentru tine, cere-ți ție explicații, nu mie. Iar dacă nu înțelegi nici așa, cel mai bine ar fi să taci. Și cel mai simplu. Aici, doar ți-am spus-o deja, este locul meu de odihnă și de reculegere, nu-i grădiniță de cartier unde doamnele educatoare oferă răspunsuri tuturor întrebărilor inocente. Și decât să vorbești singur, hai mai bine să intrăm și să tăcem împreună.
Vine alături și își sprijină iarăși capul de umărul meu, apoi îmi cuprinde mijlocul cu mâna dreaptă, iar cu stânga, nefiresc de încet, mai mult pentru îndeplinirea unui ritual, decât din vreo precauție oarecare, împinge ușa nefiresc de ușor, fără să o fi descuiat în prealabil. In ciuda masivității ei intimidante, aceasta se deschide, practic, singură, fără niciun zgomot și incredibil de lin. Pășim împreună, îmbrățișați ca în serile reci de toamnă, când frigul umed te scoate de prin parcuri, dar tu vrei să mai păstrezi, ca o sfidare, printr-o înlănțuire interminabilă, căldura trupului de lângă tine. Tandrețea devine atunci o formă de disperare, o luptă surdă, exact ca în momentul acesta în care intrăm pe un hol, obișnuit la prima vedere, dar care pare pustiu din pricina absenței oricărui mobilier, luminat, în schimb, cu o intensitate surprinzătoare, prin geamul imens care îl deschide înspre curtea interioară. In acest vid strălucitor, de o răceală stranie, observ, răsturnat lângă peretele opus, un singur obiect; un brad uscat, pregătit cândva, evident, pentru un Crăciun, dar care n-a mai apucat să ajungă pom și a rămas așa, doar un brad tăiat, o mumie de brad, cu crengile strânse de-a lungul tulpinii și încă legate cu sârmă sau cu sfoară. Îmi trec prin minte o mulțime de asociații, dar nu mai zic nimic, aștept doar, deşi habar nu am ce aștept, de fapt.
– Bine ai venit, dragule, în vastele mele apartamente…
Își desface larg brațele și, prin acest gest ușor teatral, eliberează parcă un spațiu pe care îl ținuse captiv până atunci.
– Haide, să-ți arăt, vrei? Și nu mai face boticul ăla de copil care nu și-a primit bombonica pe care, de fapt, nici nu i-a promis-o nimeni. Am zis și eu așa și am ghicit, ce vrei să-ți spun mai mult? Nu sunt vrăjitoarea sectorului, dacă asta voiai să auzi! Hai, vino… Uite-aici, la stânga, este camera copilăriei mele. Nu, nu intra, că n-ai ce să vezi, acum e un fel de magazie, în care am înghesuit cărți și caiete de școală, ursuleți și păpuși, hăinuțe, zdrențe, ghiozdane și nu mai știu nici eu ce. Aici, în dreapta, în prima camera, e lumea mea de adolescentă și de liceană. Cam toate sunt aici, la locul lor. Așa cum le-am folosit atunci și cum le am lăsat mai târziu. Și veioza are același bec, iar cerneala din sticlă, pe care n-am mai avut curiozitatea să o verific, și care cred că s-a și uscat, este tot de atunci. Și acum, cu voia dumneavoastră, schimbă ea tonul, trecem în camera de zi, fosta cameră a bunicului. Tu știi cine a fost bunicul?
– Bineînțeles că nu, trebuia să știu?
– Bineînțeles că da, e atât de simplu chiar și pentru un ignorant ca tine. Bunicul a fost tatăl mamei mele.
– Merci, bineînțeles că nu, îi răspund eu fără nicio ezitare, putea să fie și al tatălui tău, logic?
– Vezi că ești mic și prost și că nu e nimic logic? N-avea cum, pricepi? N-avea cum, pentru că eu nu am tată. Am doar mama, o soră destul de ciudată și am avut un bunic, atât! Adică și o bunică, uscată și foarte cochetă, cu niște degete incredibil de lungi, între care ținea mereu un țigaret gălbui, din picior de barză, ferecat în argint. Dar bunicul a venit să locuiască cu noi mai târziu, eu eram deja într-a șaptea, atunci când bărbatul din el se stinsese cu totul. Dar până să vină, eu nu l-am văzut niciodată. Era mereu plecat pe teren, dar pe terenul acela avea treburi atât de importante că ani de zile nu a mai trecut pe acasă, iar eu nici măcar nu-i știam chipul. Ba mint, uneori mama ne lua în casă, ne retrăgeam toate trei în camera aceea din fund, o să ți-o arăt eu, și ne spunea în șoaptă să fim cuminți și să nu facem zgomot că a venit bunicul și are treabă, însă eu nu l-am văzut niciodată în perioada aceea. Dimineața, pleca întotdeauna înainte ca noi să ne trezim, însă casa era la fel ca înainte, nimic nu se clintise din loc, doar bunica era mai tăcută ca de obicei, bea cafele mari și fuma încontinuu, trăgând din țigaretul ei din picior de barză. Doar ochii îi străluceau într-un fel ciudat, dar asta poate din cauza cearcănelor care atunci păreau mai vineții și mai adânci. Și știi ce era bunicul? Avocat, asta era. Un avocat celebru, care a cutreierat toată lumea cu procesele lui incredibile, a cunoscut atâtea lucruri încât la bătrânețe a căzut într-un fel de muțenie. Zicea, uneori, Cris, așa îmi spunea el, știu atât de multe că dacă deschid gura îmi nedreptățesc și îmi insult memoria, că nu am cum să le spun pe toate. Așa că mai bine tac. Cine vrea să afle ceva, n-are decât să se ducă și să vadă singur. Asta e camera lui, Vezi? Acum locuiește în ea sora mea, care a fost botezată, nu știu de ce, cu un nume imposibil, Hypolita, dar căreia eu îi spun Lizoi, că e mult mai simplu, cu soțul ei care este un chinez foarte simpatic. Îl cheamă Felix, e numele pe care l-a primit după botezul creștin. Uite, pictura aia de pe perete el a făcut-o, îți place? Mie nu, e cam tâmpită și îmi dă senzația că sparge peretele degeaba. Pendula și lustra sunt de pe vremea bunicului, iar saltelele astea, care vor să fie un pat, sunt opera lui Felix și a lui Lizoi. Vezi? Mă urmărești sau te uiți doar, așa, pe nicăieri?
Ascultând-o, privesc afară, prin geamul ușor aburit, și văd cum zăpada se întețește, iar fulgii sunt atât de mari încât nu mai cad, ci pur și simplu se rostogolesc. Mișcarea lor aruncă parcă, în mod voluntar, o lumina tremurătoare peste pictura lui Felix. O văd mai clar acum, scăldată în lumina aceasta molatică, o privesc oarecum amuzat mai întâi, apoi din ce în ce mai cu luare aminte.
Un peisaj exotic ce se întinde pe un întreg perete sau, mai degrabă, un model imaginar, un stereotip mental a ceea ce s-ar vrea, cu tot dinadinsul, un peisaj exotic. O insulă desenată sumar, ca în vechile hărți în care fabulația exceda geografia, scăldată în albastrul transparent al unor întinderi fără margini de apă, este susținută de verticala puternică a unui palmier a cărui coroană se proiectează, într-o enormă pată verde, pe cerul care se înalță de la linia orizontului și cuprinde întregul perete, până la tavan. Câțiva pescăruși zboară înspre punctul de fugă al imaginii și alunecă pe linia privirii, iar în prim plan, chiar lângă privitor, era pictată o barcă solitară, cu vâslele ancorate și lăsate la apă. Nimic mai convențional decât această imagine-tip, decât acest clișeu care nu are nicio legătură cu arta, oricât de joase ar fi exigențele, dar are o legătură certă cu spaimele noastre latente și cu cine știe ce alte stări tulburi și difuze.
Privind, rămân o clipă nemișcat și confuz. Un cuțit de gheață îmi străbate șira spinării și instantaneu înțeleg de ce; am mai văzut undeva aceste imagini. Ele sunt niște strigăte în pustiu, unul dintre multele chipuri pe care le poate lua uneori disperarea. O caut cu privirea pe Cristina. Ghemuită lângă patul improvizat, scotocește într un maldăr de casete. Mulată puternic din pricina poziției, copiindu-i pulpa fibră cu fibră, fusta ei cu picățele albe stă gata să plesnească. Are iarăși aerul acela ingenuu și sălbatic de zeiță a fecundității.
– Cris, o strig, dacă pot să-ți spun așa, ca bunicul tău, cine este de fapt Felix?
– Cum cine e, nu ți-am spus? Și își întoarce brusc privirile spre mine, iar ochii ei negri, neverosimil de mari, scânteiază la propriu, adică aruncă un fel de lumini scurte în penumbrele camerei. Un amestec de excitație și de ură țâșnește din privirile ei, proiectate pieziș printre șuvițele ondulate care i-au acoperit, din pricina mișcării precipitate, fața și pieptul. E un chinezuc mic și dulce, dulce de tot, și pe deasupra bărbatul lui Lizoi, verișoara sau sora mea, așa cum ți-am povestit mai devreme și cum vrei tu să-i zici.
– Și unde-i acum?
– Cine?
– Chinezul acela mic și dulce, bărbatul lui Lizoi, că doar despre el vorbim, nu?
– A, Felix, păi cine să știe pe unde e? Are el treabă pe undeva, știu eu pe unde!? De obicei nu mi se confesează și nici nu-mi trimite rapoarte de deplasare. Dar, în general, umblă. Are lumea lui și treburile lui. Dar de ce mă întrebi? Ai aerul acela conspirativ al unuia care a făcut o mare descoperire. De fapt, ce vrei să spui și ce te interesează să afli?
– Vreau să spun că am mai văzut aceste imagini și că în mintea mea ele se leagă de o situație limită, de conștiința prăpastiei și de proximitatea morții.
– Iarăși povestea cu scările? Repeți și acum o experiență anterioară? Știi că înmulțirea acestor desincronizări între act și conștiința lui este primul semn de schizofrenie?
Ochii mici. Buzele se destind, freamătă ușor, apoi se învinețesc, părăsite, ca în urma unei aspirații subite, de ultima picătură de sânge. O arcuire insesizabilă, premeditare a unui atac pe care îl presimt inevitabil și încărcat de o furie fără margini. Tace. Respiră precipitat. Plimbă o casetă. Apasă dezordonat pe clapele unui casetofon imens. O lumină mai vie, o rază de soare care scapă prin opacitatea imperfectă a ochiului de geam, se răsfrânge și desenează o formă rotundă și tremurătoare, asemenea celei reflectate de pânza unei ape care se mișcă, în colțul drept al unui peisaj marin, acolo unde se înlănțuie, ca niște umbre dintr-un vis confuz, imaginile sumare ale acelor pescăruși care se îndreptă, în zbor, spre ieșirea din cadru, răzvrătiți parcă împotriva unui spațiu fals, a unei butaforii cu atât mai agresive, cu cât vrea mai mult să mimeze realitatea.
– Nu e nicio desincronizare și nicio tulburare de percepție, le-am văzut pur și simplu, îi răspund eu. Le-am văzut și am simțit întreaga dramă din spatele imaginii, pe zidurile pustiite după dezafectarea lagărului de la Birkenau. Pe scânduri solitare sau pe mici suprafețe de tencuială reveneau, ca semn al unei speranțe irepresibile, ori ca experiență efectivă a libertății, invariabil, obsesiv și mereu proaspăt, motivul apei, al orizontului larg, pe care se sprijină întreaga înălțime a cerului, al păsării care zboară sau al corabiei care se pierde în zare, însă totul era lansat din realitatea captivității și din anticamera morții. Din gura camerei de gazare, din cavernele sonore ale craniilor pe care n-a mai rămas nicio fibră de carne, ci doar piele mumificată; umbra de viață care mai rămăsese prin mărăcinișul de oase și prin încrengăturile de vene, de tendoane și de zgârciuri la vedere se încăpățâna să-și prefigureze libertatea, fugea din contingentul infernului, odată cu imaginea care încorporează mitologia profundă, dar și întreaga realitate a nelimitării. Acestea nu sunt imagini oarecare, ele sunt leitmotive ale detenției și strigăte de ajutor, S.O.S.-uri adresate vidului, în spatele căruia doar bunul Dumnezeu mai poate fi găsit. Nu te contrazic, Felix al tău poate fi și chinez, dar mai mult decât atât, el este un prizonier disperat. D-asta te-am întrebat unde e.
– Mai întâi, nu e Felix al meu, ci al lui Lizoi. În al doilea rând, ti-am spus că nu știu pe unde umblă, iar în al treilea, ce să zic, sunt profund impresionată de literatura proastă pe care o debitezi cu o ușurință și cu seninătate în fața ridicolului, recunosc, amândouă pur și simplu e-xem-pla-re. Dar de ce te frămânți, poate totul nu-i decât o poveste și kitschul de pe tencuială, și Felix, și Lizoi. O ficțiune, atâta tot, un gen de literatură la fel de proastă ca a ta, un simplu joc pentru o imaginație care mai trebuie și ea exersată din când în când. Care, între noi fie vorba, nu se naște niciodată din iubire, ci întotdeauna din mefiență și din suspiciune. Dar hai mai bine să îți arăt și restul casei, poate așa te mai relaxezi și te eliberezi de tentația fabulațiilor polițiste, iar aici, în camera lui Lizoi și a lui Felix o să revenim după aceea, da? Hai, vii?
Se ridică. Brațele desfăcute, cu o mișcare puternică în spate, îi împinge înainte pieptul firav, iar sânii mici, adolescentini, cu un fel de obrăznicie prematur provocatoare, împung aerul și vor parcă să atragă asupra lor întreaga istorie a clipei și să abată orice gând lăturalnic. Șifonată din pricina acelei poziții ghemuite, strivită îndelung între pulpele care-și trăiesc viața lor oarecum autonomă, separată, prin pregnanța și prin monumentalitatea lor, de cea a corpului în ansamblul său, fusta ei largă, etalând o întreagă eflorescență de pliuri, stropită cu picățelele acelea de un alb destul de incert, îi curge leneș, dezvăluind-o, strigându-i corpul, aruncând-o privirilor drapată într-un amurg foșnitor, de frunze vestejite.
– Hai, vino, își reînnoiește Cristina chemarea și îmi întinde mâna cu un gest larg, puțin teatral, în care nu se poate citi nimic în afară de propria lui arcuire, apoi fandează ușor. Dar în spatele acestei retorici convenționale a gestului, eu văd, sau, mai degrabă, simt, o precipitare ascunsă, o enervare ținută încă în frâu, însă nu foarte departe de starea de criză. Îi prind din aer vârfurile degetelor, i le apropii ușor de tâmpla mea stângă și apoi le las să alunece încet de-a lungul obrazului și al gâtului până se cuibăresc în adâncitura dintre claviculă și gât. Nu reacționează în niciun fel. Nu se opune și nici nu participă, se conformează doar cu un fel de nerăbdare de a ieși mai repede din cameră și de a pune capăt unei conversații care începuse să ia o întorsătură imprevizibila și paradoxală.
În loc să fie, sau măcar să mimeze, o formă de comunicare banală, un mod asumat de ambele părți de a elimina obstacolele și de a micșora distanța, ea devenise un fel de luptă deschisă, spațiul unei adversități explicite și un drum neclar, plin de meandre și de subterfugii, către diverse ascunzători și capcane. O privesc iarăși lung. Fix. Fără niciun cuvânt. Ea îmi răspunde la fel. Fără să clipească și cu respirația stăpânită, aproape reprimată. Genele nefiresc de lungi îi tresar din când în când, întunecându-i și mai tare privirea.
– Unde? o întreb. O întreb inutil, poate doar pentru a întreține conversația, fiindcă îmi spusese doar cu câteva clipe înainte și, oricum, știam că într-o altă cameră, pe un alt coridor, dar voiam parcă să temporizez, dacă nu chiar să amân, această nouă plimbare, cu noi întrebări și cu noi răspunsuri date în silă, cu jumătate de gură și pe jumătate, în general. Surâde. Fața ei smeadă capătă dintr-o dată o lumină grea, apoi întregul ei corp se mișcă provocator și vine, iată, spre mine; brațele îi cad moi peste umerii mei și îmi înconjoară gâtul cu o forță constrictivă de șarpe, crescândă până la sufocare. Îi simt în ureche respirația fierbinte, amestecată cu vorbe sâsâite, cu o avalanșă de șoapte abia inteligibile.
– Cum unde, nu ți-am spus? Vreau să-ți arăt casa. Casa copilăriei și a iluziilor mele de femeie, care chiar se crede, câteodată, matură. Atât cât se lasă ea văzută și cât am eu dreptul să ți-o arăt. Hai, vino, continuă ea cu o voce profundă și insinuantă, și nu-ți mai inventa prilejuri de luptă și spații de cucerit, fiindcă eu nu am apucat să-ți fiu nici măcar iubită și cu atât mai puțin adversar.
