pălăria lui Baudelaire
sunt nopți în care caut himere
arătând ca o nebună cu părul ciufulit
cu fața nespălată dar cu buzele rujate intens
că așa mă simt sexy și poate-i stârnesc
nopții vreo poftă…
când încep să caut într-un munte
de frunze uscate, bucățile de toamnă
să fac un troc profitabil
și-n schimbul lor să primesc
toate cuvintele pe care nu le-au cântat
marii poeți
am aflat că există un turn Babel
de unde poți arunca tot ce ai mai bun;
să-mi strig acolo cuvintele câștigate,
până ajung în pălăria lui Baudelaire
cu fantome din purgatoriul
melancoliei
sunt și zile de vreme câinoasă
când caut și colind pe la cruci nescrise
cu mâinile pline de grâu,
presărându-l peste oasele morților
- ale tuturor iubiților mei poeți -
rămași anonimi
mă simt darnică printre pietrele
croncănite de albatroși
pe care-i hrănesc cu lapte de miere,
după ce-l mulg din țâța morții,
fără să-mi pese că l-am văzut pe Poe
închizând ușa în spatele meu
Adam și Eva
nu știu care a fost copacul
interzis, dar l-am cunoscut pe șarpe,
veninul și orbul lui de ochi
care mușcă
nu-mi amintesc exact
despre tine, dar știu că noi eram goi,
fără să știm de sete sau foame
nici să ne rugăm nu știam
și încă nu inventasem biserici cu bani,
iar pe cer erau doar păsări
și-n toate liniște
am obosit să întrebăm umbrele
despre umbre și habar n-am a cui
a fost ideea să ne numească
Adam și Eva
nu era nevoie, nici de noi
nici de această lume, care acum
ne distruge
Omul…
la început am fost o pană
dornică să fie pasăre
erau ultimele clipe din facerea lumii
timpul meu nu venise
am vrut să fiu și floare
dar nu plantasem copacul
și nerăbdarea mea nu mai avea timp
mă întrebam de ce ar vrea
să mă trimită pe o planetă unde
nu sunt păsări, nici flori sau copaci
au trecut milenii și, în sfârșit,
mi-a venit Omul...
cu picioare atât de mici și palme
atât de moi și pufoase
cu umeri din ramuri cu flori
și-n loc de păsări, fluturi
n-am întrebat de ce l-au trimis
pe cel mai indecis înger
să-i păzească perfecțiunea
știu doar că aripile
au nume de Mamă
Ușile, ușile...
e vorba despre singurătate
această dureroasă tăcere apropiată ca sufletul
în pacea nopții
când călătorești prin spații
doar de tine știute unde ai mai fost și vei fi
unde nimeni nu te recunoaște
ca și cum ai fi invizibil
și-ai face nod unui ochi de apă uscată
până storci un strop doar un blestemat de strop
de bucurie și după îndelungi căutări
dai tot peste ea. peste această singurătate
ce și-a făcut cuib în tăcerea ta
și-n absența pe care o știai irepetabilă
e vorba despre acele uși
deschise peste pleoape închise
zidite cu tăcere în umbra unde ai văzut un alt om
îngenuncheat în fața ochilor tăi
rămâne doar să-i ceri nopții să tacă
înainte de următorul pas șoptește-i Ușile, ușile...
